„Eros și agape. Prefaceri ale iubirii creștine”, de Anders Nygren

Anders Nygren (1890–1978), figură marcantă a teologiei scandinave din secolul XX, profesor la Lund și episcop luteran, e apreciat până astăzi în Europa drept unul dintre gânditorii care au cercetat cel mai temeinic, mai sistematic și mai exhaustiv motivul teologic al iubirii.

Despre geneza lucrării sale fundamentale, Eros și agape. Prefaceri ale iubirii creștine (Stockholm vol. I–II 1930/1936), cu largi ecouri și influențe în filozofia religiei și teologia secolului XX, Nygren spune:

„Îmi amintesc perfect când anume am auzit prima oară cuvântul agape și ce impresie mi-a lăsat. Tata vorbea cu o cunoștință, iar eu stăteam și ascultam curios. O frază a lui mi-a atras atenția: «…Însă agape creștină înseamnă cu totul altceva». Douăzeci de ani mai târziu, gândurile mele s-au rânduit în jurul acestor cuvinte sădite în mine ca niște semințe.”

Volumul Eros și agape. Prefaceri ale iubirii creștine, apărut de curând la Editura Humanitas (traducere de Wilhelm Tauwinkl) este recomandarea www.omiedesemne.ro de astăzi.

Iată cum prezintă însuși autorul esența acestui volum:

„Dacă ideea de agape este ca un pârâu care, în istoria creștinismului, curge pe un făgaș extrem de îngust, iar uneori pare că se pierde cu totul, eros-ul este fluviul larg ce se revarsă din albie, mătură totul în urma lui și, de aceea, nici nu poate fi stăvilit teoretic și încadrat sistematic, iar când pătrunde în creștinism caută să clatine agape și să-i ia locul.

Istoria motivului creștin al iubirii nu se poate schița drept o singură linie continuă. Dimpotrivă, e un proces în decursul căruia motivul agape întâlnește mereu și mereu motivul eros, iar ițele lor sunt atât de întrețesute, încât e aproape cu neputință să le despărțim clar.

Istoria ideii de agape se află în fața noastră ca o dramă plină de suspans, care, s-ar putea spune, alcătuiește povestea de culise a istoriei creștinismului.

Eros-ul e dorință, năzuință, agape e jertfă.

Eros-ul tinde în sus, agape coboară.

Eros-ul e calea omului spre Dumnezeu, agape e calea lui Dumnezeu spre om.

Eros-ul e strădanie, agape e har.

Eros-ul e iubire egocentrică, cea mai înaltă, mai nobilă și mai sublimată afirmare de sine a omului, agape e iubire dezinteresată, „nu caută ale sale”, e dăruire de sine.

Eros-ul vrea să-și câștige viața, să devină divin, nemuritor, agape trăiește viața lui Dumnezeu, îndrăznește „să-și piardă viața”.

Eros-ul e în primul rând iubirea omului, ale cărui chip și asemănare le poartă; agape poartă chipul și asemănarea iubirii lui Dumnezeu, căci „Dumnezeu este agape ”.

Eros-ul își are temeiul în calitatea, frumusețea și valoarea obiectului său, nu e spontan, ci dobândit și motivat; agape e suverană față de obiectul ei, se îndreaptă „și spre cei răi, și spre cei buni”, e o iubire spontană, curgătoare, lipsită de motivație.

Eros-ul constată valoarea obiectului său și-l iubește, agape își iubește obiectul și prin asta îi creează valoarea.

Ce nu va fi cucerit de iubirea-agape care se dăruiește necondiționat nu poate fi cucerit deloc”.