Ioana Vintilă a câștigat cea de-a opta ediție a concursului anual de debut în poezie organizat de Casa de Editură Max Blecher, cu manuscrisul (devenit carte între timp, în colecția Opera Prima a editurii) volumului Păsări în furtuna de nisip. Având în vedere că din juriu au făcut parte Moni Stănilă, Cosmin Ciotloș și Claudiu Komartin, meritele Ioanei sunt cu atât mai mari.
Înainte de acest debut, Ioana Vintilă (care este născută în 1997, la Sibiu) a fost mezina grupului „Zona nouă” din Sibiu. În 2016 a reprezentat România, ajungând în finala PEN International New Voices Award. Este studentă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (secția Biotehnologie).
Iată ce spune Radu Vancu despre volumul Păsări în furtuna de nisip:
„Mezină a Zonei noi, Ioana Vintilă a fost în același timp și l`enfant terrible al grupării: primele ei texte, scrise prin clasa a șaptea, aveau tonul întunecat & dur & strălucitor al celor mai afurisite & talentate dintre douămiiste.
Apoi, peste vrei doi ani, poemele ei au devenit, cu totul dimpotrivă, reci & curate & de o intensitate aproape psihotică, descriind de pildă saloane de spital ale unor copii bolnavi de progerie.
A urmat apoi o convertire la poetici post-beatnice, apoi una la proză, urmată de o revenire la o poezie post-confesivă. Acum, toate pulsiunile scrisului ei stau, pentru întâia oară, în echilibru: e aici și duritatea întunecată a primelor poeme, și acumularea aluvionară de imagini hipnotice, și căutarea febrilă & înspăimântată a teritoriilor post-umane, și o intertextualitate aproape disperată cu poeții suferinței & ai detracării, și obsesia bolii & a dizabilității.
În miezul unei generații a sofisticării, Ioana Vintilă crede mai ales în intensitate – iar poezia ei, uneori tehnică până la abuz, ține întotdeauna să verifice criteriul intensității. Chiar și în teritoriile post-umane, frumusețea rămâne convulsivă – iar poemele Ioanei Vintilă sunt documentele acestor convulsii splendide.”
colivia
fețele celor rămași în urmă mereu
în fața ochilor când pășim
e un perimetru strict delimitat în care
ne putem ține de mâini
am crezut în dialectică și uite: suntem din nou aici
nu a fost nevoie decât de câțiva oameni care să nu semneze niște
tratate
mulțimea se lovește de fiecare zid
mulțimea se întoarce
izbește zidul următor
& rămâne constantă starea aia
ești într-o colivie cu ușa deschisă
& nu ieși
& nici măcar nu știi de ce nu ieși dracu`odată
copac de plastic
vreau ca boala asta să fie a unui copil indian
sau nepalez
considerată un dar de la zei
cu spatele rupt să fiu înconjurată de bătrâni
care-mi cer sfatul
despre recolte și probleme conjugale
cu spatele imobilizat de scoarța unui copac de plastic
să mă înconjoare niște inimi bune
& niște mâini curate
care să-mi arate o fântână
de unde pot să beau apă
plexiglas
văd păsări care-și izbesc trupurile calde de
plexiglas
& e singurul lucru adevărat pe care-l știu acum
singurul pe care-l pot lega de spate
și căra pe un munte de eucalipți înzăpeziți
pe care pot să-l las acolo
agățat de o creangă de piciorul unei vulpi gestante
e imaginea unui bătrân cu o cutie de carton în brațe
culegând păsări de pe trotuar
în timp ce se roagă pentru încă o zi cu ploaie
pentru încă una cu inimă coaptă
Foto credit Ioana Vintilă: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1105927272877887&set=picfp.100003818741766&type=3&theater
