Anatol E. Baconsky (voi folosi pe tot parcursul articolului numele cu care scriitorul și-a semnat lucrările, deși la naștere acesta este scris Baconschi) s-a născut pe 16 iunie 1925 în comuna Cofa, din fosta plasă Chelmenți, județul Hotin, situată pe malul Nistrului, la sud de târgul Hotin, Basarabia. Era primul copil al soților Eftimie și Liuba Baconschi.

În septembrie 1931, la șase ani și câteva luni, A.E. Baconsky devine elev al Școlii Primare din comuna Drepcăuți. În iunie 1935 termină cu succes patru clase primare, iar părinții îl înscriu în clasa I a Gimnaziului din târgul Lipcani, din fostul județ Hotin.

În primele luni ale lui 1936 Anatol se îmbolnăvește de „scarlatină rebelă”, familia fiind nevoită să-l retragă din gimnaziu. În luna septembrie a aceluiași an pleacă la Chișinău, însoțit de unchiul său, George Marian, care era director de bancă la Lozova. Anatol susține examen de admitere la Liceul „Alecu Russo” (unde este admis). Peste doar câteva zile se prezintă la concurs pentru un loc la Seminarul Teologic, unde reușește de asemenea să intre „pentru însușiri muzicale”.

Finalmente, la îndemnul profesorului de muzică Stegaru, unchiul său îi depune actele și pentru admiterea la Liceul Militar „Regele Ferdinand I”, unde se remarcă la teza de limba română, însă are o prestație mediocră la aritmetică. În urma unui consiliu de familie, micul Anatol este înscris elev la Liceul teoretic „Alecu Russo”.

După mai multe neplăceri provocate de război, reușește să încheie în condiții bune, în 1943, clasa a VI-a de liceu, însă în martie 1944, familia Baconschi se mută în Oltenia din cauza frontului. Trimestrul al III-lea al clasei a VII-a îl urmează la Liceul „Al. Lahovary” din Râmnicu Vâlcea și promovează în clasa a VIII-a, pe care o încheie tot aici.

În 1945 A.E. Baconsky se înscrie ca student la Facultatea de Drept a Universității din Cluj. Publică eseuri în ziarul Tribuna nouă. În 1946 se stabilește la căminul „Avram Iancu”. În 1947 apare volumul Antologia primăverii, în care A.E. Baconsky are două traduceri din Pușkin, precum și un text propriu, Poem pentru o cameră.

În anii următori continuă să semneze traduceri și eseuri în diverse publicații. Pe 23 martie 1949 devine colaborator permanent al ziarului Lupta Ardealului din Cluj. Susține examenele anului IV la drept și, conform legilor aflate la acea vreme în vigoare, devine diplomat universitar în științe juridice. Pe 6 mai începe colaborarea la Contemporanul, cu poezia Locomotiva 40070.

În august 1949 se căsătorește cu Clara Popa, fiica învățătorului Ștefan Popa din comuna Goicea-Dolj. În ianuarie 1950 este angajat, împreună cu Victor Felea, Aurel Rău și Dumitru Micu, ca secretar de redacție la Almanahul literar. În luna iulie a aceluiași an readactor-șef adjunct al publicației este numit Geo Dumitrescu. În decembrie debutează editorial cu volumul Poezii, care conține o „lirică socială și militantă”.

A. E. Baconsky (poza de aici)

Pe 1 aprilie 1951 este primit ca membru activ al Uniunii Scriitorilor din R.P.R. Pe 1 aprilie 1954 apare primul număr al revistei Steaua, A.E. Baconsky fiind numit redactor-șef. În luna octombrie a aceluiași an îi apare al doilea volum de poezii, Cântece de zi și de noapte.

În ianuarie 1958 publică în Steaua eseul „Robert Frost și renașterea de la 1913”, precum și eseul dedicat lui Mateiu Caragiale. Încep neînțelegerile cu noul redactor-șef al revistei Tribuna și cu conducerea Filialei Uniunii Scriitorilor din Cluj. În noiembrie, organele regionale Cluj trimit forurilor centrale propunerea de eliberare a lui A.E. Baconsky de la conducerea revistei Steaua.

Forurile centrale aprobă propunerea cu condiția ca A.E. Baconsky să se mute la București în vederea pregătirii revistei Secolul 20, al cărei redactor-șef urma să fie. În martie 1959 soții Baconsky vin la București și acceptă o locuință pe strada Dionisie Lupu (actuala Tudor Arghezi), nr. 12-14, unde se vor muta abia în iunie-iulie.

În 1960 începe colaborarea constantă la Gazeta literară, cu versuri, proze, reportaje și traduceri din poeți străini contemporani. Pe 14 februarie 1963 se naște fiul său, Teodor Anatol, pe care îl are împreună cu profesoara de franceză Ioana Postică.

În februarie 1965 întreprinde, împreună cu prietenul său, Petre Stoica, prima călătorie în câteva țări din Occident. Din cauza dificultăților financiare colaborează la tot mai multe publicații. În februarie 1967 apare la Editura pentru Literatură volumul retrospectiv Fluxul memoriei.

Către sfârșitul lui 1972 apare la Editura Albatros monumentalul volum Panorama poeziei universale contemporane (1900-1950), „rodul unei munci istovitoare”. Are în continuare o activitate publicistică extrem de elaborată.

În februarie 1977 încheie ciclul de poezii și antipoezii Corabia lui Sebastian, pe care urma să-l depună la Cartea Românească. La aceeași editură îi apare Fals jurnal de călătorie (vol. I și II).

Pe 1 martie 1977 încheie penultima pagină-manuscris a poemului ce-l compunea. Pe 4 martie scrie încă o pagină, cu un nou poem, și se oprește la propozițiile: „…adu-ți aminte de cei ce-i îngroapă pe atâția alții/ sfârșind prin a fi ei îngropați/ și învață să disprețuiești moartea.”

Se stinge în seara aceleiași zile de 4 martie 1977, în blocul Continental, unde soții Baconsky erau invitați de Veronica Porumbacu și de soțul ei, criticul Mihail Petroveanu. Acolo se aflau și Mihai Gafița cu soția. Toți au pierit în urma cutremurului devastator care a avut loc la ora 21 și 22 de minute.

Soții Baconsky au fost înmormântați la cimitirul Străulești 2. Trupul Clarei Baconsky nu a fost găsit, sicriul acesteia fiind băgat în pământ, alături de cel al soțului ei, doar simbolic. În imediata vecinătate au fost înmormântați și soții Gafița.

Datele biobibliografice au fost extrase din volumul „A.E. Baconsky, Scrieri I – Poezii”, apărut la Editura Cartea Românească în 1990, în colecția „Mari scriitori români”. textul de mai jos a fost preluat din volumul „Corabia lui Sebastian”, apărut tot la Cartea Românească în 1978.

De câtăva vreme mă urmăresc goelanzii

De câtăva vreme mă urmăresc goelanzii. La sfârșitul verii am fost iarăși pe insula Helgoland. Am revăzut acolo păsările acelea mari, cu aripi puternice. Păsări ale apelor pustii, ale libertății și ale vântului. Singure în tăria Mării Nordului pândind o pradă invizibilă.

Ochiul acela rotund și rece. Penaj de culoarea norilor. Zboruri ample cu fulgerări de stilet. Beție a propriului meu spațiu interior. Totul rezidă într-o diferență de optică. Într-o mutație insolită a circumstanțelor. În neobișnuitul lor.

Stările mele nu se pot transmite. Nu pot contamina. La orele nouă seara când plec în obișnuita plimbare spre Kurfurstendamm, văd la un local nu prea departe de casa mea aceleași grupuri de tineri. Stând la mese sub o lumină palidă, spectrală.

Habituali nelipsiți seară de seară. Foarte tineri, foarte posomorâți, tăcuți, impenetrabili. Păsări captive într-o colivie la care se autocondamnă. Lux sfidător pentru mine. Să fii obosit de zbor fără zbor. Să ai vise pustii și negre. Poate.

Visele celor ce nu mai au vise. Undeva prin Schonberg se aglomerau intrările unei săli. Conferința avea tema Der Mensch lebt nicht vom Brot allein. Și erau mulți tineri. Aproape adolescenți. Ochii albaștri ai fetelor aveau o candoare agresivă. O febră ciudată.

Apoi multă vreme lipsii din oraș. Am fost în Nord. Un prieten mi-a scris că la localul acela nu departe de locuința mea a venit într-o seară poliția. Nu se știa nimic. Grupuri de tineri au fost urcați în mașini și duși.

Câteva săptămâni localul a rămas închis. În cele din urmă lumina palidă s-a reaprins. Pe vitrinele mari apăru o inscripție cu litere roșii UNLIMITED.    

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment