Adrian Păunescu a fost, orice s-ar spune, un personaj controversat. Cred că acum, la aproape opt ani de la moartea lui, putem să vorbim despre el cu mai multă obiectivitate decât am făcut-o cât timp a trăit sau în perioada imediat următoare dispariției sale. Că ne place sau nu, Adrian Păunescu face parte din istoria noastră literară și trebuie tratat ca atare, cu toate reținerile care se cuvin.
Am stat de vorbă cu poetul la Gala Premiilor Ring în 2010. În ciuda masivității lui proverbiale, care i-a adus o poreclă deloc onorantă (fiindcă era valabilă și la propriu, și la figurat), mi s-a părut, într-un fel neclar, împuținat la trup. Ulterior am și realizat un interviu cu el, cam cu două luni înainte să se prăpădească, iar atunci am avut, dacă mai era nevoie (făcuse deja celebra declarație cu diagnosticul implacabil), dovada limpede că poetul n-avea să o mai ducă mult. Căpătase deja paloarea inconfundabilă a morții. Brațele îi erau descărnate și prin pielea galbenă i se vedea osatura artritică. Adrian Păunescu era departe de momentele sale de glorie.
Am făcut și eu parte din așa-zisa „generație în blugi”, deși n-am fost un fan al Cenaclului Flacăra. Singura dată când m-am dus la un cenaclu a fost în armată, la Medgidia, când am primit, alături de câțiva camarazi de-ai mei, un fel de bonus pentru merite în activitate. Pentru puștiul de 19 ani care eram atunci spectacolul a fost emoționant, ceea ce nu era de mirare, fiindcă mă aflam departe de casă, îmi duceam zilele închis într-o cazarmă, eram practic lipsit de libertate și așa mai departe.
Aveam exact statutul unui pușcăriaș care asistă la un concert al lui Johnny Cash. Sigur, unitatea militară de la Medgidia nu era chiar Folsom Prison, dar nu era nici foarte departe de ea. Nici cei care cântau în Cenaclul Flacăra nu aveau mai nimic în comun cu Johnny Cash, dar mergea și așa. Eram toți, în fond, încarcerați într-o închisoare mult mai mare decât Folsom, care se numea România. De aceea, mulți dintre noi, tineri și nerealiști (și destul de neliniștiți), am picat în plasa seducției întinse cu generozitate de Adrian Păunescu.
Eu eram însă un admirator al bardului din cu totul alte motive. Adrian Păunescu avea o relație specială cu tipografii. Era foarte atașat de ei și nu de puține ori, când trebuia să intervină pe texte sau să facă anumite corecturi în revista Flacăra, stătea în tipografie până când se dădea bunul de tipar. Tatăl meu, care a fost tipograf, mi-a povestit un astfel de episod.
Cred că s-a întâmplat în 1973 sau în 1974. Lui Păunescu i s-a încredințat direcția revistei Flacăra în 1973, iar tatăl meu s-a transferat de la Poligrafia Casa Scânteii la Informația în 1974. Așadar, întâmplarea a avut loc în intervalul ăsta de timp. Într-o seară, Păunescu a venit în tipografie și a spus că are nevoie de câțiva băieți pentru o lucrare specială. Cei care se ofereau voluntari urmau să rămână, după schimbul doi, până târziu după miezul nopții. Nu mai știu despre ce lucrare a fost vorba. Cert este că tata mi-a spus că la un moment dat a venit un redactor la Păunescu și i-a comunicat că picase un articol din Flacăra și spațiul trebuia umplut cu ceva.
„Păunescu a luat atunci o foaie de hârtie și un creion, s-a dus într-un loc mai retras, spre fereastră, și a început să scrie ceva. Din când în când se mai oprea un pic, se gândea, după care scria din nou. N-a durat decât vreun sfert de oră. L-a chemat pe redactor și i-a dat hârtia. Compusese pe loc o poezie care se încadra perfect în coloana rămasă liberă în revistă. Ăsta era Păunescu” mi-a spus tatăl meu.
Tipografii care se oferiseră să stea peste program au fost tratați cum se cuvine de Păunescu. A dat dispoziție „să se aducă mâncare și ceva de băut pentru tipografi”, iar la final le-a dat bani de buzunar și de taxi. Gustările au fost aduse pe tăvi: mezeluri bune, brânzeturi, cașcaval, un adevărat bufet suedez. Băutura n-a constat doar în apă minerală sau sucuri. Păunescu știa foarte bine că tipografii, care stăteau ore în șir în aburii plumbului topit, beau tărie. A comandat și câteva sticle de coniac, dar a dat dispoziție să nu fie deschise decât când treaba era rezolvată. Toată lumea a fost mulțumită.
Asta mi-a povestit tatăl meu. Eram un adolescent impresionabil atunci. M-a mișcat, cumva, grija lui Păunescu față de „tipografii lui”. Și, mai mult decât atât, faptul că a reușit să scrie, în felul lui torențial, o poezie „kilometrică” într-un sfert de oră. Iubeam deja poezia și nu-mi venea să cred că cineva poate să facă așa ceva. Sincer să spun, chestia mi s-a părut genială. Eram un naiv, firește. Dar dovada că Păunescu avea „ceva al lui” stă și într-unul din poemele volumului „Mieii primi”, apărut în 1966.
Ceva care e-al tău
Ai iarăși sentimentul că a murit un om,
Care putea să-ți fie prieten, care poate
Ar fi știut mai bine ca oricare
Să te ferească de singurătate.
De te nășteai în altă zodie,
Poate-ai fi smuls frumosul trup al lui
Din apa morții, neiertătoare
Și ridicată până în statui.
Ai iarăși spaima albă că s-a-ntâmplat ceva
Departe, însă dureros și nesfârșit,
Marginea dinspre lume a sângelui tău tânăr
Simte-o cădere care te-a-nvinovățit.
gelu diaconu
[email protected]