Alexandru Higyed revine, așadar, pe „O Mie de Semne” cu un nou grupaj de poeme. Este la fel de precaut ca prima dată, fiindcă nu se gândește neapărat la publicare, ci își dorește mai degrabă un feedback din care să-și dea seama cam unde se află în momentul de față ca poet și dacă în comparație cu primul set de poeme există o „evoluție” sau „e mai rău”.
Singurul răspuns pe care îl pot da este că lucrurile stau bine și că, dacă ar fi fost „mai rău”, acest „rău” ar fi trebuit să se regăsească și în poemele precedente. Or, nu e cazul, fiindcă Alexandru scrie bine, are soliditate narativă și concentrare emoțională, iar dacă e să ne referim la conexiunile pe care le are cu realitatea imediată, ei bine, aici e un atu important, fiindcă referirile la vremurile pe care le trăim sunt discrete și subtil integrate în masa textuală.
Nu sunt exagerări, așa cum am întâlnit uneori la alți autori, pare o relatare benignă, un reportaj al propriilor angoase în raport cu o realitate turbulentă și pe alocuri irațională. Mi se pare o evoluție pe orizontală – și vă asigur că nu e nicio ironie aici, dimpotrivă – fiindcă Alexandru creează emoție trecând cu un fel de gingășie peste obstacole, așa cum îmi imaginez că procedează cineva care se trezește un pic amețit după o petrecere și, pentru a nu le deranja somnul celorlalți, calcă atent printre paharele și sticlele împrăștiate peste tot. Interesant este că, uzând de tot acest balet stilistic, reușește să producă doar zgomote plăcute, fiindcă lovește cu delicatețe paharele de cristal, iar acestea îl răsplătesc cu o poezie a sunetelor de cea mai bună calitate.
Pentru reamintire, iată și câteva date biografice: „Mă numesc Alexandru Higyed, am 22 de ani și sunt din Șiria, jud. Arad. În prezent studiez în Timișoara. Frecventez din când în când Cenaclul „Pavel Dan”. Am mai publicat poeme în revista „Orizont” și antologia „Conexiuni” de la Sibiu. Sunt student în anul I la Masteratul de Studii Americane de la Universitatea de Vest din Timișoara, editez și traduc texte pentru Asociația Culturală Contrasens și în timpul liber, librar.”
Cu precizarea, nu lipsită de importanță, că Alexandru este librar „La Două Bufnițe”.
sunt împăcat cu gândul că poate n-ai să mă surprinzi în codiții prielnice
că o să fiu mereu depresiv și douăzeci la sută pe altă lume
o să-ți spun despre cât de mult
nu mai vreau să merg acasă și cât de mult
îmi place sticla de ballentine’s
îmi imaginez că te uiți la mine oricât de naiv aș suna
nu te cunosc așa bine încât să pot da un verdict
prefer distanțarea față de cei care au ceva ce zis
cei care suprapun
regretele cu plăcerea și rămân precauți
sunt împăcat cu gândul că două minute ar fi prea mult
nu ne dorim același tip de mască
nu ne putem ascunde fericirea precum cimpanzeii
nu putem rânji fără să ne deformăm câte puțin maxilarele
să căutăm substraturile din privirile alea
descentrate declarate decalate
de sporul care lipsea
din ședințele de recunoaștere a propriilor interese
mâinile noastre nu se ating decât dacă dăm unul peste altul în hol
și-atunci sunt împăcat cu faptul că mergi până la capăt
acasă în pat
mă dezmorțesc cu rapiditatea cu care
un sinucigaș își spune rugăciunea
se înfășoară în scuze
în scrisoarea de pe tejghea
gata să lase sfoara să-i susțină un zâmbet
nu m-am spălat pe dinți pentru că era prea frig
gingiile nu mai făceau față
nu trăiesc decât în umbra candelabrului
fiecare cădere de energie mă sperie mă aruncă
din nou în camera ta unde îți ignoram vocea răgușită
pe care răgetul din rinichi
o transforma în urletele unui
bebeluș care se leagănă singur
cum spuneai că ai nevoie să vorbești cu mine și
eu îți lăsam mâncarea pe masă
deja rece deja uzată
de țipete și frici
de cine să meargă să te hrănească să-ți spună că încă
ești unul de-al nostru să stai încă o zi împietrit
acolo ca o statuie gata să fie reasamblată dar
fără speranță fără pic de speranță și mort
culegeam bureți după fiecare ploaie
bureții ies mereu după fiecare ploaie
și tu ai fost doar un burete
atunci când mă chemai la alimentară după lucru
acum ești un cheag de vene goale
fără circulație gata să fie aruncat
cu rapiditatea cu care un sinucigaș
se întoarce acasă
ai să ajungi la fel de singur ca ai tăi
asta explică de ce îți tremură mâinile
înainte de orice interacțiune umană
respiratul mai nou e ceva opțional
iar fiecare strângere de mână e o nicovală
fiecare întrebare e un puzzle cu o piesă lipsă
ai să ajungi singur ca ai tăi
să te complaci în următorul mail
dimineața la șase primești ce ți se cere
fugi de responsabilități ca
un avion care abia așteaptă să iasă din hambar
ai să ajungi singur ca ai tăi
iar și iar și iar
ca un gard lustruit o dată la două săptămâni
pe care nu mai apucă să se pună rugina
alarma și tonul de apel sună la fel
îți imaginezi că de fiecare dată când te trezești
ești căutat de cineva
nu de poliție
nu de administrator
până când realizez că alarmele
pe care nu le schimbi niciodată îți spun
că ai să ajungi la fel de singur ca ai tăi
încă respir
încă îmi îngădui să fac treaba asta
e un defect profesional pe care mi-l
permit și profit de faptul că
respiratul în locurile publice este complet interzis celor
care nu pot rămâne singuri
celor care cerșesc dependență, celor care fug de sub umbrele
atunci când plouă și se lasă amăgiți de incapacitate,
de lipsa abilităților de corelare a gândurilor cu reflexele
unii respirăm prin inhalatoare
unii respirăm pentru că așa ni se spune că ar fi bine
unii respirăm pentru că avem un junghi
în centrul lobului temporal
și asta ne permite
să încălcăm legea