Au fost desemnați, în cadrul galei care a avut loc la Botoșani, câștigătorii celei de-a XXIX-a ediții a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”. Aceștia sunt Anastasia Gavrilovici, care a fost recompensată cu Premiul Opus Primum pentru volumul „Industria liniștirii adulților” (Casa de Editură Max Blecher, 2019), și Ovidiu Genaru, care a primit Premiul Opera Omnia.

Ovidiu Genaru

Ovidiu Genaru s-a născut pe 10 noiembrie 1934 în Bacău. În 2009, când i-a apărut la Editura Vinea antologia „Patimile după Bacovia” (din care am și ales poemele de mai jos), în fișa lui biografică de la începutul cărții scria în felul următor:

„Ovidiu Genaru trăiește la Bacău într-un apartament de bloc împreună cu soția, Cristina, profesoară de limba engleză, cu pisoiul Zoro și cățelușa Zelda. (…) Blocul este construit pe locul unde se afla casa părintească a lui George Bacovia. (…) În 1934, când se năștea Ovidiu Genaru, Bacovia primea Premiul Societății Scriitorilor Români.”

Mai departe, prietenul său din copilărie, regretatul prozator George Bălăiță, povestea în prefață:

„Când îl gândesc pe Ovidiu am nouă ani. Vârsta cu care începe aventura bărbatului în lume. (…) Dar ce zic eu nouă ani! Eram de la primul lustru de viață frați de cruce. Pe atunci Genaru nu exista. El era Ovidiu, dar i se spunea Vidi. (…) Drumul lung al prieteniei noastre începe la Bacău, la grădinița din strada Băncii, colț cu Neagoe Vodă, lângă grajdurile primăriei și la o aruncătură de băț de casa familiei Vasiliu, astăzi Muzeul Bacovia.”

ALBELE CORTURI

din nou te iubim te iubim munchausen
pentru că intri noaptea pe ferestrele
internatului și ridici din cearșafurile
murdare albele corturi ale copilăriei
tu prefaci lăzile de marmeladă în dulci
senvișuri cu diamante o mincinosule
ce bine ne simțim cu tine în
umbra urâtului când tusea noastră
aruncă pe caldarâm frunze însângerate
rogu-te baroane însoțește-mă în comuna
tatălui meu de pe dealuri să aprinzi și
acolo pofta de-a spune că viața e vis

DRĂGUȚA FORȚĂ DIN PISTOLUL CU ABURI

Ninge în cimitirul locomotivelor
cu aburi nimeni nu mai are nevoie de ele
de frumoasele cochete cu volănașe de
demodatele caroserii și biele ce goneau
ca un iepure peste pastorale câmpii
zăpada se așterne ușor ca pe morții
primului mare război hei ninge pe
invenția lui stephenson englezul
oh mi-amintesc sfidarea pionieratul
și ninge pe cimitirul drăguței forțe
din pistonul cu aburi ninge
cu prilejul aniversării zilei de
naștere a mecanicismului și nimeni
nu păstrează un moment de reculegere
nu îngenunche pios acolo unde tumoarea
ruginii lucrează harnic de mai bine
de o sută de ani.

PLOUĂ ÎN PROVINCII

Plouă în provincii delicat și
huliganic crește iarba pe sub unghii
și noi citim cu lăcomie cărți despre
fluxul și refluxul puterii e vreme
de prins molii prin odăi (moarte prin
aplauze) 10 noiembrie umilitul
trage într-un car un singur sac cu cartofi
la lumina literei îmbătrânesc arta roade
pilonii societății împărțite pe clase
iar fac confuzii iar sunt nebunul terente
din târgul de paiantă iar arunc un
pumn de naftalină asupra cuiburilor
de nobili hei plouă peste magazii
pe testamente și pe moșteniri uitate
peste roțile neunse ale unui sfârșit de veac
și eu nu găsesc măcar un cuvânt de adio
pentru cei morți bombănesc bombănesc
printre plopii galbeni din odaie
pun mâna pe cărți și foile pică.

(poemele au apărut inițial în 1972 în volumul „Patimile după Bacovia”)

Anastasia Gavrilovici (n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere a Universității București și cursurile de masterat ale Centrului de Excelență în Studiul Imaginii. A fost, în ultimii ani de liceu, redactor-șef adjunct al revistei «Alecart», apoi a trecut prin «Zona nouă», iar din 2016 face parte din redacția «Poesis internațional». A publicat poezie, cronică literară și eseu și a tradus cărți din engleză și spaniolă (Kurt Vonnegut, Ernesto Cardenal).

„Anastasia Gavrilovici era deja un nume de referință pentru noua direcție din poezia contemporană cu mult înainte de a debuta, așa că Industria liniștirii adulților nu face decât să confirme oficial o voce extrem de percutantă. Chiar dacă o lasă rece postsinceritatea, tânăra poetă o cultivă ca nimeni alta într-un melanj de sensibilitate și cerebralitate, cu certă vocație regizorală, în care umanul atins de entropie fie se refugiază în substitutele lui chimice, tehnologice, virtuale, fie se recompune în variante cinematice apocaliptice («o simfonie în boxele unui abator»), în instalații sau performance-uri, cu noua medialitate a emoției simula(n)te. Toate poemele surprind un eu fragil, care înregistrează simptomele fiorului existențial postuman, pe fundalul perplex al dorinței de supraviețuire și al propriei inadecvări.” Teodora Coman

mirosul proaspăt de vopsea

e ceva sacru în felul în care plânge băieţelul chinez
în faţă la Antipa ceva sacru și te umple de respect atunci când mama îi
plesnește mâinile îl ceartă să se gândească și el puţin la Mandatul Cerului la
dinastia Zhou sau măcar la dinastia Han faptele de vitejie Marele
Zid Chinezesc și toată istoria care a făcut posibilă această
excursie într-un oraș blestemat pentru ca el să vadă scoici gigant animăluţe de vârsta lui
împăiate craniul unei balene de acum o mie de ani găurit de un cântec ce
pur și simplu a scos-o din minţi
mă umplu de respect pentru limba asta și merg mai departe la terase
șerveţelele sunt la locul lor vântul le face să se zbată sub tacâmuri ca niște
inimi mici gata pentru transplant mă asigur când trec strada semn că la locul ei e și
dorinţa de a rămâne în viaţă când știi că undeva cineva te iubește sau măcar
se masturbează cu gândul la tine
acum trei zile la Universitate un bărbat și-a tăiat venele pe fântâna arteziană cu
precizia unui sportiv care exersează zilnic la aceeași oră în același loc
așa se întâmplă când nu e nimic să te înduioșeze nimeni să-ţi
plesnească mâinile să-ţi dea o minge antistres un yoyo
la momentul potrivit sau să i se facă milă de tine și
să dea Ctrl+s
merg mai departe mirosul proaspăt de vopsea al
fântânii de la Universitate mă înviorează și
îmi face poftă de cireșe

lucruri simple

Poate că oamenii chiar dau tot ce e mai bun din ei doar
atunci când sunt zdrobiţi, ca măslinele.
Sau poate că nu, ce știu eu, mintea mea e un șvaiţer prin care
șuieră muzica șoarecilor de laborator când îi îmbrăţișează șublerul.
Nu sunt alergică la nimic și totuși sufăr din orice, e suficient să-mi spui că
nu-ţi place marţipanul și voi începe să plâng. Căldură umană eliberată
haotic, conţinuturi psihice descărcate aiurea, nervi de dimineaţă, de
nesomn și lehamite, proiectaţi în cei dragi ca un avion care își
golește dejecţiile deasupra unui vas de croazieră. Nu-i nimic, te uiţi spre
paharul cu bere, aproape că ai putea să-i vezi jumătatea plină, dacă n-ar fi
acoperită de amprente pe care, cu puţin noroc, va mai dura
10 ani până să le reproducă maeștrii cyborg. Sunt lucruri simple în jurul nostru care îmi
fac inima origami. Anarhie emoţională, cutremure insesizabile, frumuseţea naturii
destrămându-se prin propriile forţe, orașe prin care se circulă mai
greu ca în sângele meu și tot aerul ăsta cu care nu am
știut niciodată prea bine ce să fac. E târziu, copiii te așteaptă acasă, mai bine
nu mă lua în seamă. Suntem cu toţii 80% „le am și eu pe ale mele”, restul
apă și calciu. Privește, constelaţiile astea par moftul unui artist
contemporan, dar nu fac mai mult decât osatura delicată a unei păsări
colibri. În turnul de control nu a mai rămas nimeni, fotograful cu
Parkinson aproape că a nimerit butonul, măslinele sunt coapte, ar putea
fi sfârșitul. De s-ar opri odată aici.

Aici

A fi singur pentru tot restul vieţii ar putea crește riscul de a dezvolta
demenţă cu 42% comparativ cu persoanele căsătorite.
(The Independent)

Nu dau doi bani pe ce spun oamenii ăia mereu triști, învinși de climă în
lupta pentru endorfine, nu cred în paturile lor nefăcute după standarde europene.
Aici, la noi, în centrul unui oraș bine poziţionat, dragostea
coboară încet, cu precauţie, ca un alpinist ale cărui fese, strânse bine în curelușe,
îţi dau siguranţa că nimic rău nu se poate întâmpla.
Aici, pe malul unui râu în care plutesc cele mai nobile raţe și
gunoaie de secol 21, lumina e o disfuncţie tactilă care ne
împiedică să simţim pericolul. Pentru că noi mai mult nocturn decât
diurn, mai mult pe orizontală decât pe verticală, mai mult lucidele
halucinaţii ale verii, decât somnul odihnitor al anestezicelor.
Aici avem cruzimea de a încuraja oamenii pe patul
de moarte, aici neputinţa se dă prin noi ca pe Transfăgărășan,
deși suntem cu ppt-urile la zi și creierul
fezandat în săli de lectură și conferinţe intergalactice.
Uite, praful ăsta argintiu care ţi se împrăștie în jurul gurii
din șerveţelul mototolit cu care te ștergi e
corpul unui superb fluture de noapte.
Aici stewardese cu sâni detașabili te vor învăţa gesturile
de supravieţuire, dar dacă nu te descurci, nu-i nimic,
bumbacul hainelor tale va fi un bun fertilizator pentru solurile din
Nicaragua. Aici nu-ţi va fi niciodată dor de casă, vei înţelege
stupiditatea acestei false intuiţii etimologice. Gândește-te la
suflet ca la o sobă micuţă în care sunt sterilizate cele mai
infectate instrumente. Aici, la noi, poţi
fi singur pentru tot restul vieţii.   

Foto credit Ovidiu Genaru:   https://www.desteptarea.ro/ovidiu-octogenaru-si-colacul-peste-pupaza/

Foto credit Anastasia Gavrilovici: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=922518514599211&set=picfp.100005232135683&type=3&theater

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.