Am primit zilele trecute de la Cosmin Dragomir, căruia îi mulțumesc, un volum de „articole, eseuri literare și politice” apărut în 1979 la Cartea Românească și intitulat, sugestiv, „Mărturii”. În lunga listă de autori care și-au dat obolul în această carte am descoperit numele unui scriitor care – și o spun cu genul ăla de convingere care cu greu poate fi contrazisă – a fost unul dintre eroii mei în anii `80: Augustin Buzura.

L-am sunat de câteva ori pe dl Buzura când eram la ziarul Ring și am avut cu domnia sa discuții agreabile, care s-au concretizat apoi în articole. Știam că avea probleme de sănătate (mi-a și spus, de altfel, că este nevoit să meargă periodic la medic, pentru un tratament special) și am fost trist când am aflat că a murit. M-am consolat însă cu ideea că mi-au rămas romanele domniei sale, pe care le-am citit și răscitit de-a lungul timpului.

În volumul ăsta infamant, numit pompos, în spiritul vremurilor, „Mărturii”, am descoperit, dezolat, printre alte nume sonore din literatura română, și pe cel al lui Augustin Buzura. E un articol din 1979, scris la un an după apariția romanului „Orgolii” și intitulat, complet aiuritor, „Cu fruntea sus prin timp”. Iată cum începe:

„Elogiile aduse președintelui României socialiste, tovarășul Nicolae Ceaușescu, de mari conducători de stat, de oameni care au lăsat urme durabile în istoria contemporană, de biografi, gazetari și editori străini, de personalități de prestigiu sau de oameni simpli fac dificilă, dacă nu imposibilă, strădania celui ce ar dori să fie original, să găsească cuvinte neutilizate încă, laturi ale personalității sale nu îndeajuns cunoscute.”

Urmează un lung citat în care tovarășul Ceaușescu arată, doct, de ce avem nevoie de o literatură și o artă „care să redea cât mai colorat și cât mai divers din punct de vedere artistic  realitatea contemporană, viața constructorilor socialismului, succesele și bucuriile lor”. Apoi dl Buzura îl completează explicând de ce este important să se respecte „întocmai aceste îndemnuri frumoase, mobilizatoare”.

M-am simțit instantaneu ca într-o distopie. Dezamăgirea este poate la fel de mare ca atunci când am aflat că și un alt erou, al adolescenței mele de data asta, Camil Petrescu (al cărui nume figurează și în „Mărturii”), a făcut cam același lucru în anii `50. Articolul dlui Buzura venea însă după ce apariția romanului „Orgolii” fusese întârziată cu nu mai puțin de patru ani din cauza cenzurii. Poate că nu a fost scris atât din convingere, cât dintr-un fel de predare în fața autorității. Scriitorul se gândea probabil că, făcând asta, va fi lăsat în pace, iar romanele îi vor fi publicate fără niciun fel de opreliști.

Știm acum că nu a fost chiar așa. Augustin Buzura a continuat să fie un autor incomod, romanele „Refugii” și „Drumul cenușii” demonstrând cu supra pe măsură acest lucru. Atunci de ce un asemenea compromis?

Nu am un răspuns. O să închei, tot într-o notă de amărăciune, cu un citat încă și mai relevant din articol, care arată în ce măsură lichelismul putea să pătrundă până și în fibrele cele mai tari:

„Sînt 14 ani de când tovarășul Nicolae Ceaușescu a preluat conducerea partidului și statului, dar acești ani, atât de generoși în evenimente, ne-au îmbogățit cu o experiență enormă, ne-au arătat dimensiunile noastre reale, chipul nostru cel adevărat și forța noastră. (...) Așadar, omului Nicolae Ceaușescu, comunistul intransigent care n-a renunțat niciodată la proiectele sale, conducătorului datorită căruia națiunea noastră are imaginea concretă a viitorului ei, să-i dorim din inimă ceea ce-i dorește țara. (...) La mulți ani cu sănătate!”

gelu diaconu
[email protected]

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment