Deși transportul în comun a fost scurtcircuitat ieri după-amiază în centrul Capitalei din cauza unui maraton, lucrul ăsta nu m-a împiedicat să ajung, pe căi mai ocolite decât de obicei, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, acolo unde urma să aibă loc lansarea volumului „Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov”, de Aurora Liiceanu, recent apărut la Editura Polirom în seria de autor dedicată cunoscutei scriitoare și publiciste.
Văzând câtă lume ieșise la plimbare pe bulevardul Elisabeta, cu destinația Cișmigiu, nu m-am așteptat să găsesc Librăria Humanitas de la Cișmigiu plină de oameni. I-am și spus asta, când am intrat, Cătălinei Roșu, care se străduia să-i direcționeze și să le pună la dispoziție scaune celor care încă nu-și găsiseră un loc.
A fost de fapt nu atât o lansare propriu-zisă, cât un dialog foarte incitant între Aurora Liiceanu și moderatorul acestui eveniment, redactorul-șef adjunct al revistei Observator cultural, Ovidiu Șimonca. S-au pus și întrebări din public, astfel că evenimentul a avut mai degrabă aerul unei dezbateri în centrul căreia s-au aflat, evident, marele scriitor Vladimir Nabokov și soția lui, Vera.
După o scurtă introducere, Ovidiu Șimonca a dat tonul întrebărilor:
Ovidiu Șimonca: Avem 52 de ani de cuplu Vladimir & Vera Nabokov. De fapt, ce i-a ținut împreună, ce i-a făcut să stea împreună atâta timp?
Aurora Liiceanu: Având în vedere că este o relație extremă – nici pe vremea lor nu se rezista la asemenea relații longevive – mă gândeam că poate este interesant ca expresie extremă de relație între doi oameni, în sensul că îți pune problema, și asta mi-am dorit de la carte, ca fiecare să-și gândească propriile relații, să-și dea seama dacă nu cumva relațiile au fost permisive din partea amândurora, dacă a fost iubire, dacă a fost obișnuință și așa mai departe.
În ceea ce privește cartea, recunosc că îmi place foarte mult Nabokov. Cartea mea preferată e Mașenka. Îl simpatizam! Cum să n-aibă succes un bărbat atât de talentat, de frumos, chiar puțintel playboy în tinerețe? Cu timpul mi-am dat seama că a fost un mare exploatator, ca să zic așa, pentru că el a practicat seducția în doi timpi. Există o seducție inițială care e mai degrabă biologică, o atracție greu explicabilă. După aceea, cum este sindromul Casanova, treci mai departe, seduci pe altcineva.
El folosea seducția aceasta și prin cuvânt, și prin imaginea lui fizică, care era într-adevăr foarte atractivă. Era foarte frumos, dar având de foarte tânăr foarte mulți bani, a devenit și playboy. Nu i-am dat atenție Verei Nabokov. Știam că există, dar nu i-am dat atenție. Era și ea un accesoriu, îl ajuta. M-am întrebat: oare de ce? Mi-am pus problema acestui raport atât de sensibil între frumusețe și tinerețe.
El a fost îndrăgostit de ea, nu se poate spune că n-a fost. Dar nu era deloc frumoasă. Aș putea spune că nu era în niciun fel atractivă. Cu timpul, a devenit o doamnă foarte distinsă, cu coroana aia de păr alb ca neaua. Cu demnitate și-a purtat distincția, dar distincția ei n-avea nicio legătură cu sex-apeal-ul lui, el având o charismă sexuală destul de mare.
Ce i-a legat? I-a legat o obsesie, o obsesie foarte bine controlată. Ea a zis: eu o să-l fac celebru, iar el a zis: vreau să fiu celebru, dar aproape că nu am destulă vitalitate. Îl trăgea înapoi seducția, dar până la urmă obstacolul mare – și eu am înțeles-o pe Vera când la tribunalul lor conjugal s-au certat când el a avut o aventură tot cu o rusoaică, dar care era complet diferită de Vera – era că îi punea planul ei în pericol, i-l dărâma.
Pe de altă parte eu cred că ea a fost foarte enervată de faptul că tot proiectul ei existențial, ca să-l facă pe el celebru, se ducea pe apa sâmbetei. Îi strica toate planurile. Frumusețea nu o ajuta, e adevărat, dar ambiția ei era peste măsură.
Ovidiu Șimonca: Spuneți în carte că Vera Nabokov și-a dedicat viața pentru a-l construi ca scriitor pe Vladimir Nabokov. E un sacrificiu, sau e iubire?
Aurora Liiceanu: Eu cred că nu e nici sacrificiu, nici iubire. Cred că este rezultatul ambiției personale. De fapt, el era pe planul doi. Dacă nu era Nabokov, ar fi fost altcineva, dacă era tot atât de talentat. Ea își punea tot sârgul și toate eforturile ca să-l facă celebru. Ea a dus greul, ea a râvnit la această viață domestică, de cuplu, și cu copii, când au fost împreună.
Ovidiu Șimonca: Foarte interesant spuneți că de fapt Nabokov nu răspundea la scrisorile lui, nu răspundea la telefon, nu făcea plăți la bancă, bineînțeles lucrurile precum gătitul sau a face menaj, cu atât mai mult nu le făcea el…
Aurora Liiceanu: Stați să adaug: nu deschidea umbrela, nu-și debrăca paltonul, nu lipea timbre, nu conducea mașina. El nu făcea absolut nimic. Erau niște gesturi care aproape băteau în nesimțire. Nu trebuia să gătească sau să spele rufe…
Ovidiu Șimonca: Putem accepta că pot exista și asemenea bărbați…
Aurora Liiceanu: Eu nu cred că există în halul ăsta!
Ovidiu Șimonca: Vreau să vă întreb altceva: relația lui Nabokov cu fratele său, cu Serghei. Acesta moare într-un lagăr nazist, în timpul războiului, fiind dus acolo pentru că era homosexual. De ce nici n-a scris, nici n-a mărturisit nimic despre fratele său?
Aurora Liiceanu: Comentatorii și criticii spun că, pe de o parte, pentru faptul că el, fiind atât de charismatic sexual-masculin, era deranjat de faptul că fratele lui era homosexual. Pe lângă asta, avea doi unchi homosexuali. Poate că bărbații care sunt cu o tentă de a fi afemeiați îi disprețuiesc, într-un fel, pe cei care sunt homosexuali. Au o formă de oarecare dispreț, cred.
Ce m-a mirat extraordinar este că în 1940, când el a plecat în America, n-a mai scris și n-a mai știut nimic de fratele lui. Serghei nu era la Paris, era pe undeva prin provincie cu un amant, și nu și-au luat la revedere. Totuși, mi se pare că atâția ani să nu știi nimic de fratele tău… Mi s-a părut că e îngrozitor să ai un frate care e mort și tu să afli după doi sau trei ani că el a murit într-un lagăr. Asta mi se pare groaznic.
Ovidiu Șimonca: Cum era cuplul Nabokov-Vera la cursurile din Statele Unite? Ce făceau ei și ce spunea Nabokov?
Aurora Liiceanu: În primul rând, el, ca apariție, a înnebunit populația feminină studențească de acolo, pentru că americanii sunt mai provinciali în general, chiar dacă sunt în orașe mari sau mici. Au complexul europenilor, eu sunt convinsă de asta. Orice american simte că nu e ca un european.
Nabokov apărea cu bluză roz, cu pantaloni galbeni sau portocalii, îmbrăcat într-un fel care în universitățile americane nu exista. Erau oameni serioși, conservatori, tradiționaliști.
Ea era atât de supusă… Nu știu câte femei ar fi în stare să fie în halul ăsta de încăpățânate să ajungă la proiectul lor, încât să se coboare aproape jignitor de mult într-o stare de supunere.
Studenții au crezut multă vreme că este asistenta lui. El niciodată nu se referea la ea ca la soția lui. Studenții au rămas cu gura căscată când au văzut că persoana aia care stătea întotdeauna în rândul întâi la cursurile lui este chiar soția lui. Au crezut că este o asistentă foarte harnică și foarte devotată.
În a doua parte a evenimentului, la îndemnul lui Ovidiu Șimonca, câteva persoane din public i-au pus întrebări autoarei, astfel încât dezbaterea s-a consumat practic pe mai multe fronturi. La final, Aurora Liiceanu a acordat, răbdătoare, autografe.
