Diana Iepure este genul de autoare care, chiar dacă nu atinge nivelul de hărnicie al poeților cu o carte pe an, reușește cumva să rămână constant în atenția comunității literare. E firesc, într-un fel, să se bucure de un prim-plan în fond meritat, de vreme ce preocupările ei cotidiene sunt legate, într-un fel sau altul, de literatură și de carte în general. Însă nu ăsta este elementul coagulant al popularității de care se bucură Diana, ci poezia ei.

Come back-ul din 2021 al Dianei, cu acest volum bun ca o pâine proaspătă, „În rest, viața e frumoasă” (Casa de Editură Max Blecher), nu este la fel de spectaculos ca, de pildă, cel al Ruxandrei Novac. Probabil că să vii cu o carte la un interval de 10 ani față de precedenta este o performanță umbrită de cifra 17 reușită de Ruxandra. Nu știu unde este adevărul. Ce știu este că ar trebui să conteze în primul rând poezia și să nu mai judecăm lucrurile în funcție de intervalul dintre două apariții editoriale. Ion Stratan a scos, după 1990, cam o carte pe an și știm bine ce poezie a scris.

I-am spus Dianei nu o dată că-i aștept cu nerăbdare cartea promisă și de fiecare dată mi-a răspuns că încă nu e pregătită, că mai are ceva de modificat, de șlefuit, de scos sau de adăugat. Deși am fost discret în privința asta, am privit apariția volumului „În rest, viața e frumoasă” așa cum de altfel se și cuvenea, anume ca pe un adevărat eveniment editorial. Cei zece ani scurși de la apariția precedentului volum, „O sută cincizeci de mii la peluze” (Casa de pariuri Literare, 2011), s-au dizolvat instantaneu. Poezia Dianei a suspendat timpul, l-a făcut irelevant, l-a scos din fenomenele sau mărimile fizice universale.

Asta pentru că poezia din „În rest, viața e frumoasă”, deși are borne temporale bine marcate, transcende anii cu eleganță și cu melancolia aspră a realităților trăite. Trena ponosită a amintirilor se transformă, ca în poveste, într-o hlamidă pe care poezia Dianei o poartă cu un fel de uimire, ca și cum s-ar simți mult mai bine în rolul unei Cenușărese etern condamnate la discreție și bunătate. Dacă e să vorbim însă de tipare, „pantoful” noului volum al Dianei are o măsură unică: poezia autentică.

„În rest, viața e frumoasă” mi s-a părut mai degrabă o carte discretă. Într-un domeniu în care unitățile de măsură devin de la un moment dat irelevante, cartea Dianei nu poate fi socotită mai bună sau mai puțin bună decât altele. Nu pot fi stabilite criterii pentru așa ceva, nu există un cântar destul de fin care să facă diferențele cuvenite. Or fi apărut în 2021 cărți mai bune ca a Dianei, nu contest asta, de gustibus non est disputandum. Pentru mine, diferența se găsește acolo unde contează cu adevărat: raportul dintre simplitatea mijloacelor și naturalețea emoțiilor transmise. Aici, în punctul ăsta, poezia Dianei câștigă net orice presupusă competiție.

Suntem în 30 decembrie, oamenii au cu totul alte preocupări în aceste ultime ore ale lui 2021, așa că e mai bine să nu mă întind prea mult cu hermeneutica asta primară pe care o practic. Am ales „În rest, viața e frumoasă” fiindcă Diana a scris o poezie care se dăruiește fără rest celui care o citește. Simți asta pretutindeni, în toate interstițiile poemelor. De aceea cred că volumul Dianei ar merita o mult mai mare atenție decât i-a fost acordată până acum.

Acest premiu simbolic oferit de O Mie de Semne sper să o aducă încă o dată în prim-plan, chiar dacă oamenii așteaptă mai degrabă artificiile și șampania de Revelion. Dacă 2021 a fost un an cenușiu și tragic, nu trebuie să uităm că poezia apărută de-a lungul lui a măturat cu o trenă de lumină tot ce a însemnat deziluzie și disperare. Una dintre luminițele acestei constelații poetice este și „În rest, viața e frumoasă”. Pentru că da, în acel „rest”, viața e suficient de frumoasă încât să merite să fie trăită.

vise

cu vreo zece ani în urmă visam să-mi facă o poză
            cato lein
eram sigură că aveam să ies mai frumoasă decât mă
            vedeam eu în realitate
în pozele lui alb-negru care mă fascinau
dar nu mi-a făcut
nu eram suficient de celebră pentru asta
apoi, am visat să-mi facă o poză ion barbu
cum mai făcuse el și altor scriitori
care cu sticla care cu foarfeca
care cu piatra care cu bustul gol
dar, evident, nu s-a ajuns până acolo
aseară am visat că sunt un pește
unul nu prea mare și nici prea scump
semănam cu un calcan, înaintam cu viteză în adânc
străpungeam apa și mă gândeam
eu nu pot înota, așa că
am luat-o cu viteză înapoi și eram aproape de mal
când am văzut cu ochii mei de pește
un debarcader foarte frumos albastru
iar în spatele lui cheiul Nevei și orașul Petersburg
am căutat pe internet descifrarea visului
era foarte de bine

Diana Iepure (n. 1970, Chișinău) a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității de Stat din Chișinău. A publicat volumele de poezie Liliuța (2004) și O sută cincizeci de mii la peluze (2011). A tradus din limba rusă cărți de Boris Akunin, Alexei Salnikov și Serghei Timofeev, precum și două antologii din clasici ai literaturii ruse: Iarnă rusească (2013), Pagini alese din literatura rusă a secolului XIX (2017).

Credits foto Diana Iepure: Artur Cojocaru, de aici: https://www.facebook.com/photo/?fbid=2000132890151547&set=pob.100000486578132

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.