● Colm Tóibín, „Casa numelor”, colecția Raftul Denisei, Editura Humanitas Fiction, 2023, traducere de Mihnea Gafița
În 1977 apărea la Editura Dacia o carte care avea să devină foarte populară la noi: Povestiri după Shakespeare, de Charles & Mary Lamb, în traducerea lui Virgil Stanciu. Cred că demersul editurii clujene (ca atâtea altele cel puțin la fel de meritorii) a fost unul benefic și a venit în sprijinul celor care își doreau varianta scurtă a pieselor marelui Will. Există amatori de rezumate după marile opere literare și în ziua de azi, aș zice chiar într-un număr considerabil mai mare.
De ce am amintit de această carte? Fiindcă ce face Colm Tóibín în Casa numelor este întru câtva asemănător, cu deosebirea că avem de-a face nu cu un rezumat, ci cu ditamai romanul de 300 de pagini. Pentru cei care vor mai mult citind mai puțin nu e, așadar, o variantă agreabilă. Mai mult decât atât, trebuie aruncată o privire și în operele originale (evocate și de Colm Tóibín, anume tragediile lui Eschil (Oresteia), Sofocle (Electra) și Euripide (Electra, Oreste și Ifigenia în Aulida). Nu mai zic că, pentru stabilirea contextului, sunt obligatorii homericele Iliada și Odiseea.
Trebuie să mărturisesc că mie mi-a scăpat Euripide (am o carte cu alte piese de teatru decât cele evocate de Colm Tóibín) și nu știu deocamdată ce am pierdut, așa că merg pe mâna lui Eschil, Sofocle și, last but not least, a lui Homer. Așa să-mi ajute zeii!
În primul rând, ce spun legendele? Casa numelor fiind practic un roman pe voci, să o iau în ordinea stabilită de autorul irlandez. Voi începe cu Clitemnestra, fiica Ledei și a regelui Spartei, Tyndareus, soră cu Castor, Pollux & Helena. A fost soția lui Agamemnon, regele Argosului, cunoscutul (anti)erou homeric. Fiica lor, Iphigenia, fusese sacrificată la ordinul lui Agamemnon. Clitemnestra, care îl adusese în casă pe Aegisthus (Egist), vărul lui Agamemnon, pune la cale împreună cu acesta uciderea soțului, regele întors victorios din războiul pentru cucerirea Troiei. Complotul reușește, însă urmările sunt cel puțin la fel de tragice.
Oreste, frate cu Iphigenia, Chrysothemis și Electra. Aceasta din urmă, după uciderea lui Agamemnon, își trimite fratele la curtea regelui Strophius, în Phocis, pentru a-l feri de Aegisthus. Oreste crește alături de fiul regelui din Phocis, Pylades, iar după ce devine bărbat se întoarce, la îndemnul Electrei, pentru a-și răzbuna tatăl. Îi ucide pe Clitemnestra și pe Aegisthus, însă în urma crimelor e chinuit de erinii și-și pierde mințile. La Delphi este purificat de însuși zeul Apollo, iar după ce e judecat și iertat de un tribunal atenian e trimis de Apollo în Tauris ca să aducă de acolo statuia lui Artemis. În templul acesteia o întâlnește pe sora sa, Iphigenia, care devenise slujitoarea zeiței.
Electra îl sprijină pe Oreste după uciderea Clitemnestrei și a lui Aegisthus, având grijă de el când acesta e urmărit de erinii. Se căsătorește cu prietenul lui Oreste, Pylades, și va avea un fiu pe nume Strophius.
Iphigenia este sacrificată de Agamemnon ca urmare a spuselor prorocului Calchas. Flota lui Agamemnon aștepta la Aulis vânturi prielnice ca să pornească în larg și să atace decisiv Troia, iar Calchas îi spune regelui că întârzierea e cauzată de mânia zeiței Artemis și că, pentru ca vântul să-și schimbe direcția, trebuia sacrificată însăși Iphigenia. Sub pretext că vrea s-o logodească cu Ahile, Agamemnon o cheamă la Aulis pentru a îndeplini profeția lui Calchas. Legenda spune că în ultima clipă Iphigenia a fost răpită de Artemis, care a dus-o la Tauris pentru a o face preoteasă în templul ei. Acolo va fi găsită de fratele ei, Oreste. O altă legendă spune că în clipa săvârșirii sacrificiului, Artemis a înlocuit-o cu o căprioară și astfel a luat-o cu ea în Taurida (Crimeea).
Colm Tóibín este un povestitor foarte iscusit de vreme ce, memoria fiindu-mi reîmprospătată cu toate aceste amănunte și cu experiența lecturilor din Homer, Eschil și Sofocle, a reușit să mă facă să parcurg Casa numelor cu o asemenea plăcere. Sigur, există schimbări care dau o aură de originalitate romanului, fără însă a afecta prea mult poveștile deja cunoscute. Sunt exact acele schimbări care fac lectura acomodantă, care stârnesc curiozitatea și care întăresc fibra prozastică. Se putea fără ele? Probabil că da. Totuși, Colm Tóibín a optat pentru o variantă proprie care, dacă mă întrebați pe mine, stă în picioare.
Casa numelor nu e o adaptare modernă plină de năstrușnicii scenaristice și de giumbușlucuri regizorale politically correct. Este, dacă vreți, o reinterpretare în cheie proprie, lucru pe care Colm Tóibín însuși îl spune limpede în nota de final a romanului: „O mare parte din acest roman se bazează pe imaginație și nu are vreo sursă în nici un text anume. Ba chiar unele personaje și multe evenimente din Casa numelor nu figurează deloc în versiunile timpurii ale povestirii de față.”
E foarte adevărat. Ce nu a spus Colm Tóibín este că varianta propusă de el e cel puțin la fel de captivantă ca originalele. Și e vie, are forță, e delectabilă fără să pice în patetisme ieftine sau în caricaturizări neadecvate. E „lecturabilă”, vorba amatorului de literatură dâmbovițean.
Surse: Mic dicționar mitologic greco-roman, întocmit de Anca Balaci, Editura Științifică, 1969;
Dicționar de mitologie, de George Lăzărescu, Editura Ion Creangă, 1979
