Pe 14 septembrie 1940 România era proclamată „Stat Național Legionar”. „Conducătorul statului” și președinte al Consiliului de Miniștri era generalul Ion Antonescu, iar Horia Sima fusese instalat în poziția de vicepreședinte al guvernului. Evenimentele se precipitaseră după abdicarea lui Carol al II-lea, survenită pe 6 septembrie 1940. Fiul acestuia, tânărul Mihai I, avea să fie încoronat rege al României. Trebuie adăugat că în guvernul Antonescu Garda de Fier deținea cele mai multe și mai importante portofolii.

Am ales pentru azi un extras din memoriile scrise de Annie Bentoiu, care în 1940 era o adolescentă de doar 13 ani. În „Timpul ce ni s-a dat” (Humanitas, 2007), Annie Bentoiu recuperează o parte dintre întâmplările acelei toamne în care, așa cum s-a spus de nenumărate ori, peste România se așternea „noaptea legionară”. Înainte de asta însă am să vă dau, ca de obicei, câteva repere biografice.

ANNIE BENTOIU (1 mai 1927 – 21 decembrie 2015) a fost fiica unui medic român și a unei elvețiene din cantonul francofon Vaud. Și-a petrecut copilăria alternativ la București și Oltenița. Liceul la tradiționala Școală Centrală de Fete din Capitală, apoi studii universitare la Facultatea de Drept. A făcut și cursuri de literatură și istorie la Institutul Francez din București.

În 1949 s-a căsătorit cu compozitorul Pascal Bentoiu. A publicat în franceză traduceri din literatura română și mai multe volume de poezie și proză poetică. Cele două volume de memorialistică intitulate Timpul ce ni s-a dat au apărut într-o primă ediție în 2000 la Editura Vitruviu, acestea fiind reeditate la aceeași editură în 2006. Un an mai târziu apărea ediția de la Editura Humanitas, din care am și extras aceste note biografice și pasajele de mai jos.

„Aveam treisprezece ani când s-a instaurat scurta guvernare legionară și, desigur, acumulasem o sumă de impresii colectate de ici, de colo în legătură cu reprezentanții ei. Ele nu erau, nu puteau fi favorabile în mediul în care trăiam, dominat, ca și «majoritatea silențioasă» a țării, de o mentalitate rezonabilă și ostilă exceselor (când vorbim de procente electorale, să ne amintim că 85% dintre participanții la alegeri le refuzaseră votul).

Legionarii erau văzuți, în cel mai bun caz, ca niște inși de neînțeles și de cele mai multe ori ca niște descreierați. Iar mie personal bunul-simț (chezaș al atitudinii echilibrate) mi s-a părut de când mă știu o valoare demnă de respect și care trebuie neapărat cultivată, nu doar «ca paradox», ci pur și simplu. Chiar dacă pentru asta trebuie, vai!, de multe ori curaj.

Imnul cu care se deschideau emisiunile radio în toamna anului 1940 îmi stârnea de fiecare dată sentimente contradictorii, în care predominau un fel de teamă retractilă și o mare poftă de râs. Primele sale cuvinte erau «sfântă tinerețe legionară»; tinerețea era desigur ceva luminos, dar dacă tot venea vorba despre ea o preferam pe cea italiană, primavera di bellezza, celei de aici, «sfântă» și acompaniată de o melodie cam sumbră. Iar cu tinerețea care nu era legionară cumrămânea?

Mai departe «moartea, numai moartea legionară» (iar!) mi se prezenta ca o recomandare macabră și fără niciun rost; cât despre catapetesmele «tencuite cu sânge dac», acelea erau de un comic irezistibil. Astăzi încă, după atâta vreme și atâta decantare a situației, nu pot să nu dau dreptate gândului meu de atunci.

Eram la internat pe vremea aceea și aflam prea puține lucruri de afară. În copilărie, auzisem cuvântul «legionar» doar asociat cu un sentiment de teamă sau repulsie. Asasinarea lui Duca a fost unul dintre primele evenimente istorice pe care le-am înregistrat: trecusem atunci, la cei șase ani ai mei, prin încăperea unde tata și câțiva prieteni stăteau în tăcere, abătuți cum nu-i mai văzusem. Uciderea celor ce se află în fruntea unui stat are infinit mai mult ecou decât o crimă obișnuită.

Puternice impresii mi-au lăsat însă știrile despre a doua asasinare de acest fel, cea a lui Armand ălinescu, prim-ministru și el în exercițiu, de care mă lega un fel de milă pentru ochiul pierdut, acoperit cu un monoclu de catifea neagră. Pe mama, ca și pe alții, îi indignase și mai mult reacția autorităților, care lăsaseră cadavrele celor zece făptuitori expuse în stradă (se predaseră imediat), în ochii tuturor.

Nu țin minte să fi auzit ceva despre măsurile, revoltătoare și ele, luate în toată țara ca represalii împotriva Mișcării, dar n-am putut uita strângerea de inimă și stupoarea pe care am resimțit-o în dimineața de noiembrie în care, puțin timp după cutremurul din 1940, elevele externe ne-au adus știrea asasinării de către legionari a lui Madgearu și Iorga, doi profesori universitari și foști miniștri, specialiști admirați (ultimul foarte în vârstă), ridicați noaptea de acasă și împușcați, cu lașitate, într-o pădure. Aveam să aflu mai târziu că în aceeași noapte alte 72 de persoane, dintre care 64 își așteptau la Jilava judecarea prin proces pentru excesele represiunii  antilegionare, fuseseră ucise pe loc.”

Foto credit Annie Bentoiu: https://www.icr.ro/paris/a-incetat-din-viata-scriitoarea-si-traducatoarea-annie-bentoiu

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment