Presupun că la ora asta v-ați băut cafeaua cam de multișor, așa că am să abandonez deocamdată subiectul ales pentru azi. Intenționam să scriu ceva chiar despre cafea, fiindcă am niște surse foarte credibile și sunt convins că v-ar fi interesat. O lăsăm însă pe mâine, când sper că o să fiu ceva mai matinal.

A trebuit să ies un pic în dimineața asta pentru niște acte, nimic complicat. Dacă tot mi-au afumat vizuina nevoile astea administrative, am profitat de vremea frumoasă și i-am făcut o vizită anticarului meu de pe stradă. Îl cheamă Ali, e turc după tată și român după mamă, e trecut binișor de 70 de ani și se mișcă mai bine decât mine, care n-am împlinit încă 60.

Ne cunoaștem de vreo zece ani, cred. În fiecare dimineață, când plecam la jobul meu de la ziarul Ring, treceam pe la el, schimbam câteva vorbe și cumpăram o carte, două. Devenise un fel de ritual, așa cum e, de pildă, băutul primei cafele a zilei. E un om cumsecade și are comerțul în sânge. Am și scris un articol despre el în ziar. Chestia asta l-a bucurat mult, fiindcă și-a dat seama că, dincolo de aspectul comercial al afacerii, există și un alt lucru important pe care-l face: salvează cărți care altminteri ar fi ajuns probabil la gunoi.

În general își reface stocul din donații. Bătrânii mai și mor, iar cei care vin după ei renunță la cărțile strânse într-o viață. Aici intervine Ali. Îl cunoaște toată lumea, așa că din vorbă-n vorbă cei care nu mai au ce face cu cărțile vechi i le dau lui. În felul ăsta le repune în circulație și, așa cum spuneam, le salvează de la o moarte sigură.

De fapt, ăsta ar trebui să fie rolul unui anticar: să salveze cărți. Ali face asta și trăiește din asta. Nu are pensie, nu are niciun venit. Nu știu cum și-a trăit viața și nici nu contează, până la urmă. Important este că muncește și la vîrsta asta, că face o treabă cât de cât cinstită, că nu stă cu mâna întinsă după cine știe ce ajutoare. E uscat ca o scoarță, aparent sănătos, fumează, mai trage și la măsea din când în când, dar vorbește corect, e politicos și are știința rară de a-și convinge clienții că vinde cele mai bune cărți din lume. E și asta o artă.

Am luat multe cărți valoroase de la el, la prețuri de nimic. În general le dă cu 3, 4 sau 5 lei bucata. Rareori trece de sumele astea și doar la cărți care i se par (și chiar sunt) mai importante. Cred, sincer, că dacă ar fi avut șansa să aibă un anticariat adevărat ar fi putut deveni un al doilea Alcalay. Are știința comerțului, e descurcăreț și ar fi putut gestiona foarte bine o astfel de afacere.

A preferat, din motive pe care nu le cunosc, viața asta marginală. E de găsit în apropiere de capătul tramvaiului 41, în Ghencea, pe treapta din fața unei farmacii. Patronul de acolo îl tolerează, așa cum e tolerat și de polițiștii care patrulează zilnic și care îl mai întreabă din când în când, formal, de sănătate.

Știu, poate că nu e tocmai în regulă, poate că mulți l-ar putea judeca fiindcă nu plătește taxe, că face comerț ilegal și așa mai departe. Dar eu sunt convins că omul ăsta, care-și încropește o pensie din ceea ce muncește, nu a sărăcit bugetul de stat. Dacă aș fi eu statul român i-aș da o autorizație onorifică, bineînțeles cu scutire totală de taxe.

Sunt anticari care câștigă sume foarte mari de pe urma comerțului cu cărți. Unii au chiar niște prețuri scandaloase (vezi Târgul Cărții, care vinde, spre exemplu, cu 60 de lei „Adolescentul” lui Dostoievski, iar ăsta e doar unul dintre exemplele de preț nesimțit). Ali însă vinde cărți ca să supraviețuiască. O face cu umor și cu har de comerciant. E statuia vie a unei bresle care și-a pierdut demult, în vâltoarea capitalismului sălbatic românesc, bunul simț comercial, intuiția, respectul față de client, adaptabilitatea, omenia. Ali e, cel puțin pentru mine, eroul necunoscut care salvează cărți.

Am cumpărat azi, cu doar 10 lei, trei cărți: „Ritualuri. Cavalerul e mort”, de Cees Nooteboom (Editura Univers, 1990, colecția Globus); „Supliment vesel duminical”, de Jaroslav Hasek (Editura Univers, 1984) și „Nuvele și schițe”, de Maupassant (Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956). Puteți judeca și singuri dacă prețul este corect sau nu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.