M-a umplut de tristețe o remarcă dintr-o carte a lui Ion Vianu atunci când, aflându-se pe punctul de a părăsi România, cunoscutul scriitor a trebuit să-și lichideze tot ce avea aici, inclusiv casa în care trăise. „Se desface biblioteca Tudor Vianu” este această remarcă, iar sub ea se ascunde drama multor intelectuali (și nu numai) din acei ani, nevoiți să-și pună traista-n băț și să plece unde vedeau cu ochii din cauză că statul îi considera indezirabili.
„Trei sute de volume, tratate masive de filosofie, de estetică, aparținuseră tatălui meu. Le-am dăruit Institutului de Istorie Literară, care le-a găzduit într-un fond special, directoarea Zoe Bușulenga transmițându-mi verbal mulțumiri. Am chemat un anticar pentru restul, dar, până să vină el, un zvon s-a răspândit prin oraș că se desface biblioteca Tudor Vianu. Veneau necunoscuți (îmi amintesc apariția insolită a unui ofițer) care cumpărau una, două sau zece cărți. La urmă a venit și anticarul. Mă așteptam să facă un inventar, dar el a apreciat dintr-o privire ce rămăsese în rafturi și mi-a oferit o sumă pe care am acceptat-o fără să mă tocmesc” mărturisește Ion Vianu în volumul „Exercițiu de sinceritate”, apărut la Editura Polirom în 2009.
Multe biblioteci s-or fi desfăcut în perioada aia, însă și mai multe probabil au pierit după revoluție, luând drumul anticariatelor sau, în cazul în care n-au fost duse la cei care colectează deșeuri de hârtie, fiind aruncate direct la tomberon. Am văzut destule imagini pe rețelele de socializare cu zeci sau sute de cărți revărsându-se pe trotuar, amestecate cu diverse alte „gunoaie”. Pentru un iubitor de cărți nu poate exista ceva mai greu de acceptat.
Unde se duc cărțile atunci când nu mai sunt dorite? E o întrebare pe care mi-o tot pun în timp ce-mi arunc ochii pe „Biblioteca lui Gelu”. Îmi amintesc că am salvat câte cărți am putut din biblioteca destul de consistentă pe care am avut-o în copilărie. Unele dintre ele mai sunt și acum în posesia mea, deși hârtia proastă pe care au fost tipărite e atât de îmbătrânită, îngălbenită și de friabilă încât paginile se crapă la cotor și se desprind.
Tata erau un tip destul de generos și împrumuta adesea musafirilor sau rudelor noastre volume pe care nu le mai primea înapoi. În felul ăsta s-au pierdut multe cărți la care țineam. Încă de atunci mi-a încolțit ideea că nu voi împrumuta niciodată. Nu m-am ținut de cuvânt și rău am făcut. Dacă vreți să știți, țin minte toate volumele – puține, ce e drept – pe care le-am împrumutat și care nu mi-au mai fost returnate. Pe unele dintre ele le-am înlocuit cumpărându-le din nou, fie și în alte ediții. Pe altele nu le mai pot recupera, fiindcă nu s-au mai reeditat și nu se mai găsesc nici măcar în anticariate.
Pierderea unei cărți este dureroasă pentru cineva care iubește cărțile. Renunțarea la o bibliotecă este echivalentul un masacru. Am auzit povești despre biblioteci cu mii de volume care, după moartea proprietarilor, au fost depozitate în subsoluri pline de umezeală, unde s-au degradat ireversibil. Iar dacă nu au fost aruncate, așa cum spuneam, direct la tomberon, au luat drumul spre anticariate. Dar și acolo există o selecție. Cele mai valoroase au fost, firește, vândute rapid, iar cele considerate „depășite” puse în rafturile cu prețuri de nimic. Și nici măcar de acolo n-au fost cumpărate, multe dintre ele ajungând, probabil, la reciclare.
O bibliotecă este un organism viu. Creezi o bibliotecă personală în mulți ani, uneori cu importante sacrificii bănești. Cine are o astfel de bibliotecă, în componența căreia sunt cărți care, pe lângă povestea per se, duc cu ele și o altă poveste (cum au fost cumpărate, când au fost citite și așa mai departe), nu se poate despărți de ea decât în împrejurări dramatice. Așa cum a pățit și Ion Vianu când a fost nevoit să „desfacă” biblioteca tatălui său.
De aceea nu-i înțeleg pe cei care pot renunța cu atâta ușurință la o bibliotecă (strânsă, cum spuneam, în ani de zile, cu multe sacrificii) după dispariția proprietarilor. Urmași de toată mâna, moștenitori legali, copii, nepoți sau strănepoți, distrug această muncă aruncând în câteva ore visurile celor care au crezut nu numai în cărțile pe care le-au strâns, ci și în forma de umanitate care ne leagă de aceste obiecte fără de care viața noastră ar fi infinit mai săracă. Și pentru ce toate astea? Pentru un spațiu „mai aerisit”, pentru o viziune „modernă” a reamenajărilor și a „designului interior”.
Dacă spațiile „vaste” din apartamentele zilelor noastre nu mai pot absorbi existența unei biblioteci, atunci e ușor de explicat de ce ne aflăm într-un tot mai mare deficit de cititori. Pofta vine uneori și mâncând, așa că, dacă ar exista măcar câteva rafturi într-o casă, cei care își duc viața acolo ar putea face într-o zi, fie și din plictiseală, gestul de a lua o carte de pe unul dintre acele rafturi. Și, surpriză, cartea ar putea chiar să le placă. Ăsta ar putea fi, ca să parafrazez o replică celebră, începutul unei frumoase prietenii.
