M-am trezit din nou cu sentimentul inutilității. La ce bun să fac ceea ce fac? Încă agățat de aripile grele ale unei nopți inconfortabile, cu somn întrerupt, mai obosit decât când m-am culcat, am venit în bibliotecă urnit de forțe care nu-mi aparțin, de o voință străină, care-mi comandă discreționar mișcările matinale. Un robot uman controlat de o banală telecomandă.

Aici însă totul s-a transferat într-o cu totul altă zonă, propria voință s-a dezmorțit puțin câte puțin ca sub efectul unui antidot pentru abulie și dezgust. Și totuși, impresia că deja am început să construiesc un zid împrejurul meu persistă. E zona mea de confort, acel „comfortably numb” căutat cu atâta înverșunare cândva, când totul se prăbușea în jur și anxietatea urla în toți mușchii, în toate cotloanele forului meu interior.

Dar nu sunt genul care stă pe canapea, schimbă compulsiv canalele, ascultă obsesiv aceeași muzică și taie toate legăturile cu exteriorul. „Zidul” meu e alcătuit din cărți. În spatele acestor vii cărămizi de hârtie mă simt protejat, simt că trăiesc cu adevărat, iar viața pare a-și recăpăta sensul. De aceea nu înțeleg multe lucruri „din afară”. Tresar uimit când vâd pulsiunile orgolioase, nevricalele pline de țâfnă și nevoia unora de control absolut. Abia în momentul ăla simt că totul e inutil.

Dar inutil în ce sens? Nu mi se pare inutil, de pildă, ce fac eu aici. E un exercițiu de cunoaștere, până la urmă. Fie și numai gândindu-mă că în fiecare dimineață scotocesc prin cărți de poezie pentru a face obișnuita cartolină, înțeleg că nu e nicidecum o pierdere, ci un câștig. Un câștig care nu se măsoară în bani, putere, influență sau număr de like-uri. Un câștig pe care-l risipesc în neantul internetului cu senzația celui care a pierdut deja totul și a cărui avere se reduce, zilnic, la un poem.

Faptul că pentru unii poezia este sau a devenit nefrecventabilă e un lucru secundar. Mai mult, cei care aleg să citească poezie în funcție de simpatii sau de recomandările găștii mi se pare că-i plasează direct în afara fenomenului. Să disprețuiești o anumită literatură doar pentru că autorul X nu este agreat de gurul Y nu te califică pentru accederea în acest „comfortably numb”. Devii indezirabil doar gândind că ți-ai putea stabili lista de lecturi în funcție de criterii stupide precum cele care țin de organizarea găștii.

Mi se pare că, deși există mulți oameni pricepuți, aș îndrăzni să-i numesc chiar providențiali, care ți-ar putea pune în brațe un teanc de cărți esențiale pentru formarea ta, nu prea mai sunt solicitați sau ascultați. Nimeni nu mai vrea să fie sfătuit, ori dintr-o firească și trecătoare (sper) pulsiune acneică (n-am nevoie de sfaturi, știu eu mai bine ce să citesc, nu vreau să primesc indicații de la toți expirații), ori din convingerea deja formată (și esențial greșită) că judecata proprie este cea corectă în absolut.

Imaginați-vă un medic care, din calcul autosuficient și din orgoliu megaloman nu a mai citit literatură de specialitate din, să zicem, anii ’70. Pe atunci era un medic excepțional. Acum, însă, e un practician sedentar care „știe el mai bine” cum e cu treburile astea. Nu-l mai interesează dacă știința a avansat între timp, dacă nu cumva practicile lui sunt depășite. Ar fi, probabil, un dezastru pentru pacienți.

Așa este, probabil, și cu poezia. Dacă te oprești la o anumită perioadă, vei rămâne osificat în canonul respectiv cu iluzia că stăpânești literatura, că ești lordul literelor, prințul nemuritor al epicului și al lirismului universal. Cred că sunt mulți care-și retrăiesc, compulsiv, visul de tinerețe. Sunt condamnați să rămână definitiv în iluzia că schimbarea nu-i poate atinge și că ordinea, odată stabilită, e indestructibilă.

De aceea starea de spirit mi se revigorează vizibil în acest „comfortably numb” al bibliotecii mele. Am sute de cărți de poezie din toate timpurile. În fiecare dimineață fac o plimbare imaginară prin epocile cărora le aparțin. Și mă întreb: ce să fie azi? Baudelaire, Paul Celan, Edgar Lee Masters, Jack Kerouac, Carl Sandburg, Apollinaire, Ungaretti, Sylvia Plath, Berrigan, Bukowski, O’Hara, Ginsberg, Ezra Pound sau Dan Coman, Răzvan Țupa, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Ioan Es. Pop, Mariana Marin, Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina, Dimitrie Stelaru, Nora Iuga și alții și alții și alții.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.