Sunt zile în care biroul la care scriu se transformă într-un instrument de tortură. Sunt indecis, am un milion de idei dar de fapt n-am niciuna, mă uit în jurul meu cu sentimentul că biblioteca e străină și cărțile sunt ostile, iar în capul meu se dezvoltă tentacular ideea că totul e inutil și că, de vreme de nu interesează pe nimeni ce vreau să spun, nu are niciun rost să merg mai departe.

Cu toate astea, scriu. Scriu poate mai mult decât aș face-o dacă aș lucra la un roman. Astfel încolțește în mintea mea sentimentul inutilității. Aș putea chiar să scriu la un roman. Idei am, dar îmi lipsește elementul coagulant, pasul de început, startul sau, dacă vreți, motivația. La ce bun încă o carte care nu interesează pe nimeni? Cui folosește un volum lipsit a priori de șansa de a pleca în lume? Nimănui, cu atât mai puțin mie.

În consecință, scriu aici ca și cum m-aș agăța de speranța că, prin acumulare, textele zilnice ar putea forma, cândva, un întreg. Nu e ficțiune, ci realitate pură. Chiar dacă am zi de zi agățată de picior bila inutilității și a neînțelegerii universale, merg mai departe cu sentimentul că, deși produc pe stoc, fac totuși ceva pentru a nu pica în extrema cealaltă, adică aceea a hazardului și a certitudinii că lucrurile nu duc nicăieri sau duc, indiferent cum ar fi, într-o fundătură.

Cu fiecare rând adăugat am senzația că aș fi putut, în schimb, să privesc pe fereastră, să stau în balcon și să hrănesc porumbeii, să-mi plimb cățelul sau să-i fac o vizită anticarului de pe stradă. E o ruptură între ceea ce vreau să spun și ceea ce înțeleg oamenii din ceea ce scriu. E un contact imperfect, o eroare pe circuit, o neînțelegere de care nu e nimeni vinovat.

Clivajul ăsta mi se pare de nerezolvat. E adevărat, trăiesc într-o bulă nesănătoasă, dar e locul unde mă simt în siguranță. Am fost destul pe-afară, am văzut atâtea încât am ajuns la saturație. Sunt un copil care sfârșește prin a refuza să iasă la o miuță deoarece oricum n-ar fi băgat în nicio echipă. Există mereu alții care iau fața, se strecoară, trăiesc mult mai cu picioarele pe pământ, sunt realiști, pragmatici, ambițioși, neclintiți în voința lor de a cuceri lumea.

Eu mă mulțumesc cu atât. Scriu aici și mi-e de ajuns, fiindcă îmi îndulcesc ceaiul existenței zilnice cu un înlocuitor de libertate, o pastilă care îmi dă senzația că trăiesc într-o lume diferită față de cea care se vede în realitate. Chiar dacă această libertate nu e nici pe departe autentică, măcar am iluzia că îmi aparține. Că e bine așa, că e foarte rău, cui îi pasă?  

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.