Am învățat singur să scriu. Nu mă refer la actul în sine, ci la acela care are o relație cu creația, cu „scrisul cărților”, cu arta scrisului. Sigur că, mutatis mutandis, am făcut singur primele mâzgălituri pe hârtie, pe la 4-5 ani, atunci când încercam să învăț „să scriu și să citesc” uitându-mă uimit și curios la semnele misterioase de pe cărțile, ziarele și revistele pe care tata le aducea de la tipografie.
Încercam să imit acele semne reproducându-le, îndârjit și complet inestetic, pe niște maculatoare care se găseau întâmplător prin casă. Am înțeles destul de repede legătura fonetică dintre așa-zisele mele mâzgălituri – care aveau, totuși, o noimă – și sunetele corespondente. De aceea, înainte de toate, am învățat să citesc. Nu m-am mai oprit de atunci și e cel mai probabil că nu mă voi opri decât atunci când nu voi mai putea, fizic, să o fac.
Cu scrisul e altă poveste. Așa cum spuneam mai sus – lăsând la o parte însușirea alfabetului șamd – am început să deprind scrisul literar (nu știu dacă e cea mai fericită formulă, dar alta nu-mi vine în cap acum) tot de timpuriu, când am început să pun pe foaie compuneri cu teme date, care erau destul de apreciate de profesorii/profesoarele pe care i-am/le-am avut de-a lungul timpului. Erau primele mele mici povestioare, cu doza lor de naivitate și de „minciuni adevărate” (fiindcă mai și inventam câte ceva prin ele), care pe la 16 ani aveau să se coaguleze în ceea ce îmi plăcea să numesc pe atunci un „roman”. Firește că manuscrisul, fără absolut nicio valoare, s-a pierdut între timp.
Tot cam pe atunci am început să cochetez cu poezia. Normal că am atacat marile teme și am început „în dulcele stil clasic” încercând, printr-un mimetism la fel de naiv, să scriu poezie cu ritm și rimă. Antrenamentele mele, în timpul cărora încercam să mă familiarizez cu tehnicile prozodiei, s-au dovedit complet inutile în momentul în care cineva mi-a spus că nu am talent la așa ceva și că ar trebui să încerc „versul alb”. Totuși, nu pot să spun că exercițiile astea au fost complet inutile. Deprinderea meșteșugului prozodiei m-a introdus de fapt în poezie, mi-a arătat dificultatea ei și faptul că puțini sunt capabili să creeze acest tip de artă. Se înțelege, eu nu eram chemat pentru așa ceva.
„Versul alb” mi-a ridicat la fileu alte provocări, mai cu seamă din momentul în care am înțeles că nu scăpasem de „restricții”, fiindcă aici mă confruntam cu problemele impuse de ritm, de tăietura versurilor, de lungimi, de concizie, de concentrarea mesajului pe anumite zone și așa mai departe. Nu era deloc ușor, dar am învățat. Singur, fără să întreb pe cineva cum se face, fără să merg la cursuri de creative writing (nici nu existau pe vremea aia) și făcând un act de prezență destul de timid la cenaclurile pe la care m-am dus.
Îmi plăcea să stau izolat, să învăț singur și „să scriu doar pentru mine”. Camera mea era cel mai bun stimulent literar. Se înțelege, camera ca spațiu, fiindcă tot ce am învățat a fost citind. Cele mai bune lecții de creative writing le-am primit de la Proust, Shakespeare, Stendhal, Balzac, Blaga, Baudelaire, Dostoievski, Kafka, Tolstoi, Camil Petrescu, Sadoveanu, Bacovia, Alexandru Ivasiuc, Constantin Țoiu, Marin Preda, Mihail Sebastian, Ștefan Augustin Doinaș, Augustin Buzura, Cezar Petrescu, Mircea Ivănescu etc. Ei și mulți alții mi-au fost profesori. Nu știu dacă cei mai buni, însă e sigur că din cărțile lor am deprins numeroase lucruri.
Nu vreau să se înțeleagă faptul că dezavuez eforturile celor care țin cursuri de creative writing, dimpotrivă. Ce vreau să spun este că acești oameni, cu talentul lor, le livrează „elevilor” doar niște linii directoare. Niciun curs de acest fel nu poate compensa munca individuală, orele alea petrecute în singurătate când te întrebi „ce naiba a vrut să spună poetul”.
Așa că, dacă luați de bun doar ce spune „dom’profesor”, e foarte posibil să aveți surpriza de a vă trezi în lipsă de idei și de mijloace artistice. Căutați-le singuri, în marea literatură universală, fiindcă ăsta e esențialul până la urmă și doar așa veți evita manierizarea, așa cum văd că li se întâmplă deja unor autori considerați foarte promițători, care din păcate au început să publice, una după alta, cărți destul de asemănătoare cu precedentele, doar cu un ușor „final schimbat”, ca să citez un clasic în viață.
