Ar fi trebuit să merg mai departe cu incursiunea prin proza noastră contemporană, dar vin după o noapte ciudată și am un fel de oboseală, nu neapărat fizică, dublată de o lene existențială demnă mai degrabă de figura unui adolescent decât de una blajin albită de o barbă rebelă. Insomniile mele, tot mai frecvente, mă duc cu gândul la Cioran și la Matei Călinescu, necum la cele forțate ale lui Eliade. Sunt un insomniac de dată ceva mai recentă – exceptând episoadele de pe vremea când lucram ca reporter, cauzate de stres – așa că măcar în zona asta mă pot considera un fel de new entry în clubul select de mai sus.

Or mai fi și alți insomniaci celebri – eu știu, Balzac poate, sau Liviu Rebreanu, care însă consumau tone de cafea – numai că eu nu-s deloc celebru și nici nu vreau să devin, iar pe de altă parte nu consum niciun fel de narcoleptice (mi s-a recomandat la un moment dat „drogul piloților”, melatonina), nici măcar banala „licoare neagră”. Îmi duc așa-zisa infirmitate pe picioare, cum s-ar spune, în fapt lungit confortabil în patul din dormitor și cu veioza aprinsă, fiindcă dacă tot nu dorm îmi spun că n-ar fi totuși bine să-mi umplu timpul doar cu filme, ci și cu lecturi duse până pe la 2 sau 3 noaptea, în liniștea aia electrizantă, întreruptă doar de cascadele intermitente care se prăvălesc din toaletele folosite de vecinii prinși în capcana satisfacerii nevoilor nocturne.

Dacă tot am citit corespondența Matei Călinescu – Ion Vianu (care m-a entuziasmat, am zis într-un editorial acum câteva zile), am decis să merg pe aceeași linie și am trecut rapid printr-un volum al lui Ion Vianu, „Exercițiu de sinceritate”, apărut în 2009 la Editura Polirom în colecția aia mișto cu coperți galbene numită Ego.grafii. În cartea asta, poate mai puțin seducătoare decât exhaustiva „Amor intellectualis”, Ion Vianu povestește despre anii premergători plecării sale din țară. Sunt multe pagini pasionante, scrise cu nerv și cu talent narativ, în ciuda, pe alocuri, a unei aridități care-i trădează cumva formația de medic. Spun că sunt pagini pasionante – deși ar fi fost mai nimerit să folosesc un alt termen, „tragice”, de exemplu – fiindcă desfășurarea evenimentelor ia de la un moment dat o turnură cu multe note de imprevizibilitate. Mi s-a părut incredibil să aflu că Paul Goma a locuit pe Aleea Compozitorilor din Drumul Taberei (unde eu însumi m-am mutat în 1979, cam la doi ani după vizita pe care Ion Vianu i-a făcut-o lui Paul Goma) sau că Ion Vianu a fost, pentru o scurtă perioadă înainte de emigrarea în Elveția (via Paris), medic la Policlinica Drumul Taberei 34. Ce mică e lumea!

Acum recitesc volumul „Amintiri în dialog. Memorii” (Editura Humanitas, 2016), care îmi apare mult mai limpede după ce am trecut prin corespondența Matei Călinescu – Ion Vianu. Lucrurile se leagă mai bine, fiindcă erau zone insuficient acoperite, amănunte care acum se așază cuminți în puzzle-ul relației dintre cei doi buni prieteni. La sfârșitul turului de forță prin cele câteva decenii prinse în aceste trei cărți voi ieși nu doar mai îmbogățit (sunt aproximativ 1300 de pagini dense și foarte bine scrise), ci și cu perspective de lectură, pentru anul ăsta, foarte interesante. Dacă tot e implicat atât de mult Matei Călinescu în acest proces, sper că îmi voi face timp să recitesc câte ceva din Dostoievski sau, fiind vorba de „a citi, a reciti”, să țin cont de sfatul lui Tudor Vianu și să-l abordez cu ceva mai multă seriozitate pe Nietzsche, ale cărui volume așteaptă cuminți în secțiunea de filosofie a „Bibliotecii lui Gelu”.

Așa cum am spus, 2021 va fi un an al acumulărilor. Voi citi, voi reciti și voi vorbi despre asta, din când în când, aici. Nu vreau să scriu nimic anul ăsta, ci doar să-i ascult pe alții, pe cei mari, pe cei considerați pe nedrept, poate, mici, pe scriitorii cu ale căror volume am umplut până la refuz rafturile din jurul meu. Ei îmi sunt cei mai buni și mai fideli prieteni. Cât privește șansele de a publica eu însumi o carte, mai bine să nu mai vorbim. Dar e un lucru bun. Am timp să reflectez și să pun la izolare, poate nu în totalitate, fiindcă ar fi destul de greu, acel ego distrugător de liniște și de pace interioară care mi-a creat în trecut atâtea neliniști. Să fie liniște, să fie seară, să fie insomnii și cărți bune de umplut ireversibilul timp confiscat neantului din noi.  

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.