Am ajuns la cel de-al treilea episod al incursiunii prin proza contemporană și mărturisesc că demersul meu mi se pare un pic frivol uitându-mă la evenimentele din jur. Sigur că se pot spune, în astfel de împrejurări, cuvinte mari precum „doar cultura și educația ne mai pot salva”, însă realitatea ne arată că lucrurile sunt un pic mai complicate.

Sigur, cultura și educația au un rol determinant, dar vedem limpede, în momente ca acestea, că pe lângă cărți omul are nevoie de siguranță, de încrederea că viața lui nu depinde doar de niște decizii arbitrare, pompieristice, cu efecte pe termen scurt. Totul trebuie privit în perspectivă, altminteri vom deveni o nație depresivă, care-și va îneca pesimismul nu în cărți, ci în instabilitate emoțională și, eventual, în delir bahic.

Merg mai departe, așadar, cu inima cam grea, în aventura asta de recuperare a „timpului pierdut” în literatura noastră. În ceea ce privește proza, așa cum sugeram în materialele anterioare, timpul n-a fost pierdut tocmai degeaba. S-au scris și cărți bune, și cărți mai puțin bune, cam ca peste tot. Să nu ne imaginăm că în Germania sau Franța se scriu numai cărți geniale, fiindcă nu e așa.

Acolo doar se vând cărți mai multe, e o piață net superioară, însă nu înseamnă că tirajele alea de zeci (sau sute) de mii de exemplare – care nouă ni se par ireale – au legătură întotdeauna cu valoarea literară. Nu, e doar politică de promovare, marketing, business. Nu spun că e rău că o carte se vinde într-un tiraj de un milion de exemplare. Spun doar că, la asemenea cifre, cartea aia trebuie să și spună ceva. Or, așa cum am observat, nu există întotdeauna o relație de directă proporționalitate între valoare și numărul de cărți vândute.

La noi, lucrurile sunt cum sunt. Avem și noi o sumă de autori, avem edituri, avem piață de carte. Sunt dezechilibre mari, multe nedreptăți, autori ignorați deși ar merita mult mai multă atenție, cărți care trec neobservate deși sunt mult mai bine scrise decât altele care se vând foarte bine și așa mai departe. Cine poate să explice misterul ăsta? Cine poate să se orienteze în ceața asta care nu se mai ridică? Nu sunt eu ăla, în orice caz. Eu doar încerc – fie că sunt pe placul vostru, fie că nu – să vorbesc despre câteva cărți care mi-au plăcut. Nimic pretențios, nimic făcut cu aerul că sunt vreun expert. Sunt doar un cititor obișnuit, ca majoritatea dintre voi, și așa voi rămâne.

Reiau, așadar, colecția „821.135.1 Scriitori Români Contemporani” de la Humanitas, care a fost coordonată de Andreea Răsuceanu. Prima carte peste care am trecut cu vederea este chiar a Andreei, „O formă de viață necunoscută”, pe care am citit-o la vremea apariției (2018) și despre care chiar am avut intenția să scriu o recenzie. Am amânat-o din motive de, să zic așa, insuficientă înțelegere a subiectului.

Imaginați-vă trei insule, undeva în Pacific, pe care se dezvoltă, atemporal, trei comunități umane. Nu există posibilități de comunicare, nu sunt păduri suficient de bogate din lemnul cărora să fie construite corăbii, practic viața de pe cele trei insule – cu diferite stadii de dezvoltare – se desfășoară în tot atâtea bule existențiale. Și totuși, ceva le leagă, fiindcă sunt asemănări comportamentale, culturale și așa mai departe. Diferențele nu sunt semnificative, însă totul e doar rodul întâmplării, al hazardului.

Cam așa mi s-a părut și cartea Andreei. Firele celor trei piste narative se lungesc, paralele, fără posibilitatea de a se atinge și cu o probabilitate destul de redusă de a se întâlni, ca orice linii paralele, în infinit. Poate ni se va releva misterul unei astfel de abordări narative în cel mai recent roman al Andreei, „Vântul, duhul, suflarea” (un titlu cam neinspirat comparativ cu precedentul), pe care o să-l citesc în curând și despre care, sper, voi scrie câteva rânduri.

Despre Bogdan Răileanu am mai pomenit, însă doar de romanul „Teoria apropierii”, nu și de „Dinții ascuțiți ai binelui”, prima lui carte din colecția coordonată la Humanitas de Andreea Răsuceanu. N-am scris pe O Mie de Semne despre acest roman fiindcă mi-a lipsit scânteia, impulsul inițial, energia aia de început care te împinge la calculator și te obligă să spui ceva. Că o fi fost din cauza mea sau a romanului lui Bogdan, încă nu știu sigur. Rămâne, așadar, un mister, chiar dacă volumul mi-a plăcut.

În fine, să zic două vorbe și despre volumul colectiv „16 prozatori de azi.lit”, care se recomandă de la sine, în opinia mea, deoarece are în cuprins nume importante din peisajul prozei românești contemporane: Ioana Nicolaie, Cosmin Perța, Tudor Ganea, Corina Sabău, Veronica D. Niculescu, Tatiana Țîbuleac, Bogdan Coșa, Lavinia Braniște, Augustin Cupșa, Sebastian Sifft și așa mai departe. Căutați cartea asta fiindcă e foarte bună.

Voi trece acum ușurel către o altă zonă editorială încercând să remarc încă o dată (am scris o recenzie pe O Mie de Semne) romanul Valentinei Șcerbani, „Orașul promis”, apărut la Editura Tracus Arte în 2019. E o proză poetică foarte reușită, o carte care ar merita mai multă vizibilitate. Nu e timpul pierdut.

Pe aceeași linie discretă se mai află și următoarele volume: „Furnicile uriașe”, de Ioan Suciu (Editura Tracus Arte, 2020); „Acei minunați ani”, de Marian Ilea (Editura Tracus Arte, 2020); „Filip și întunericul”, de Mihai Măniuțiu (Editura Tracus Arte, 2019); „Jurnalul unui căpcăun român”, de Liviu Drugă (Editura Paralela 45, 2020, colecția Avanpost); „Ninge la Iasnaia Poliana”, de Șerban Tomșa (Editura Paralela 45, 2020, colecția „Biblioteca românească”); „Un cal într-o mare de lebede”, de Raluca Nagy (Editura Nemira, 2018, colecția „n’autor”, coordonată de Eli Bădică).

Aș face încă două mențiuni, tot pe linia asta a cărților care nu prea au fost băgate în seamă de critică: în primul rând foarte reușitul volum de povestiri al lui Mihai Bădică (despre care nu am mai auzit nimic în ultimul timp), „Șoricelul din Kitej-Grad”, apărut la Casa de Pariuri Literare în 2013. E o carte foarte reușită, nu știu dacă se mai găsește pe undeva, poate mă aude cineva și o reeditează, fiindcă e păcat să se fi pierdut în neant povestirile astea atât de frumoase.

Deși Răzvan Petrescu se bucură de o mai mare notorietate decât mulți dintre prozatorii de azi, merită să reamintesc aici volumul de proză scurtă „Mandarina” (Editura Curtea Veche Publishing, 2017), ale cărui ecouri critice s-au stins, treptat, până la tăcere. Cred că mai e de găsit prin librării, nu ezitați să o căutați fiindcă n-aveți decât de câștigat.

N-aș vrea să părăsesc, totuși, zona asta a „discreției”, deși voi semnala în continuare apariții editoriale ale unor autori cu greutate în peisajul literar românesc. Primul este Radu Aldulescu, al cărui cel mai recent roman, „Rezidenți în Casa Visurilor” (Editura Hyperliteratura, 2018), a fost revizuit și reeditat anul trecut. E un semnal că literatura lui Radu vinde încă destul de bine, în ciuda întrebărilor retorice (și răutăcioase) care vin din „partea criticii” și care ne chestionează, șugubăț, dacă „mai putem Aldulescu”. Sigur că mai putem, ce vă închipuiți?

Un al doilea autor important de la Editura Hyperliteratura este Octavian Soviany, care scrie de zor la „Seria Lelian”, din care i-au apărut deja două volume: „Micul saturnian” (2019) și „Îmbarcarea către Cythera” (2020). Înțeleg că va fi o tetralogie această „poveste ficționalizată a marelui Paul Verlaine”. Atunci, vânt din pupa, Octavian!

Cred că aș face o nedreptate dacă aș trece peste autorii de jurnale, și aș începe cu câteva volume remarcabile, care ar putea fi cu ușurință introduse în secțiunea de proză, fiindcă ce sunt altceva, până la urmă? În primul rând, extraordinarul volum testamentar al lui Mihail Radu Solcan (1953-2013), „Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013)”, apărut la Editura ART în 2019 (selecție, introducere și note de Mircea Flonta și Constantin Vică).

Pe urmă, nu mai puțin spectacularul „Infrapaginal. Jurnal 2000-2018” al lui Ciprian Măceșaru (Editura Cartex, 2019). E o carte must read, despre care Dan C. Mihăilescu are numai cuvinte de laudă.

Last, but not least, amintesc aici și minunatele volume diaristice „Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015”, de Radu Vancu (Editura Humanitas, 2017) și „Un om care scrie. Jurnal 2011-2017”, de Mircea Cărtărescu (Editura Humanitas, 2018), cărți fără care proza noastră contemporană ar fi mult, mult mai săracă.

Închei episodul de azi cu alte trei semnale editoriale care sunt, în opinia mea, de neratat: „Jurnal la sfîrșitul lumii. Eseu”, de Vasile Ernu (Editura Cartier, 2019, colecția Rotonda); „Cartea cu fleacuri”, de Livius Ciocârlie (Editura Tracus Arte, 2020); „Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp”, de Matei Călinescu (Editura Humanitas, 2016).

După cum cu ușurință puteți observa, se scrie proză în România și se scrie bine (în unele cazuri, puține, e drept, foarte bine sau excepțional). Nu ne putem plânge că nu avem de unde alege. Și stați puțin, că n-am terminat. Mai sunt destul cărți de amintit aici, așa că ne revedem în zilele următoare.

To be continued

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.