Spuneam în urmă cu mai mulți ani că bătălia e pierdută, că răul a învins și că nu mai e nimic altceva de făcut decât să redescoperim, fiecare, binele din noi. Doar în jurul unui astfel de nucleu individual s-ar mai putea coagula, prin acumulare, un bine mai mare, care ar putea să creeze premisele unei contraofensive. Altminteri, nici măcar nu se mai poate vorbi despre încercarea de a înfrunta răul care a infestat totul, de la oameni la mașini, de la natură la animale, de la ins la civilizație.

Sigur, nici retragerea într-o bulă nu e cea mai bună soluție. Eu am ales varianta asta și din rațiuni care țin de împrejurările actuale. Nu voi deveni un mizantrop, așa cum am auzit că se tot spune despre cei care tind să se însingureze și să-și creeze o lume proprie, nu neapărat ideală, în care să se simtă confortabil. Așa cum știți, lumea în fața căreia am lăsat jos toate scuturile de apărare este cea a literaturii. Deși în interiorul ei e poate mai multă răutate decât în alte părți – o știm asta cu toții și o vedem zi de zi – rămâne totuși consolarea că există cărți, că le poți dedica lor cea mai mare parte a timpului disponibil de peste zi.

Ecourile captate din volumele pe care le citesc reverberează în editorialele de aici. Scrise, ce e drept, mult mai modest comparativ cu textele autorilor multor cărți din biblioteca mea, ele îmi dau iluzia că pot rămâne conectat la realitățile exterioare „buncărului” în care m-am izolat. Aș fi mulțumit să știu că sunt citite nu de mii de oameni – de la un punct încolo aceste numere aruncă în abstract persoanele care le reprezintă – ci de câțiva prieteni care mă urmăresc constant, cu o admirație moderată și intimidantă.

Știu sigur că există un om, un prieten, cel mai bun prieten, care citește în fiecare zi ce scriu aici. Gândul ăsta mă încălzește ca o cană cu vin fierbinte băută în creierii înzăpeziți ai munților. Este omul meu de aproape-departe, cel care se conectează la bietele mele gânduri cu acea atitudine bună, înțelegătoare și plină de empatie pe care mulți dintre noi am uitat să o experimentăm. Asta pentru că nu mai știm cum să fim buni și să dăm drumul acestei bunătăți în jurul nostru cu scopul de a iradia mai departe pe principiul pay it forward. Totul s-ar putea răspândi astfel în progresie geometrică.

Doar că, undeva pe parcurs, lanțul are o verigă slabă, o lipitură precară. Aceasta se rupe într-un final și lasă în locul ei un gol care nu poate fi umplut decât de o ființă în care a mai rămas un strop de umanitate, adică acel element esențial care ne face, într-un fel sau altul, animale sociale. Deși nu-mi place sintagma asta, ea definește, într-o măsură bună și rea deopotrivă, ce suntem sau ce am (re)devenit. Nu putem trăi fără cel de lângă noi. Singurătatea este bună atâta timp cât nu extirpă rădăcinile de umanitate pe care le mai deținem în solul arid al sufletelor noastre în derivă.

Echilibrul ne e dat tocmai de aceste rădăcini din care vor răsări plantele alea esențiale supraviețuirii umanității din noi. Faptul că există un om care mă citește îmi irigă exact zona lăsată în paragină a singurătății mele. Știu că la întrebarea is there anybody out there răspunsul e afirmativ. Asta îmi înseninează fiecare zi petrecută în „buncărul” izolării și al cotidianului cenușiu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.