Emil Cioran era pe buzele tuturor prietenilor mei prin 1990, imediat după Revoluție și de îndată ce Editura Humanitas a început să-i (re)publice cărțile. Mi se întâmplă de obicei ca în momentul în care mi se bagă pe gât o mâncare, oricât de bună ar fi, o refuz plictisit. Așa am făcut și atunci.

Nu regret deloc alegerea, deoarece sunt convins că nu aveam încă suficientă experiență pentru a-l citi pe îndelete pe Cioran. Pe de altă parte, sunt convins că nu aș fi putut ține un jurnal de lectură așa cum a fost cel din 2010. În consecință, dacă e marți, e… Emil Cioran și Jurnalul fărâmițat.

Sâmbătă, 24 iulie 2010

„Îndoiala de sine chinuieşte fiinţele în asemenea măsură încât, drept leac, au inventat iubirea, pact tacit între doi nefericiţi, ce se preţuiesc între ei mai mult decât merită şi îşi înalţă laude fără ruşine.” (Căderea în timpDorinţa şi oroarea de glorie)

„Să fii liber înseamnă să nu-ţi mai cauţi destinul, să renunţi la a mai face parte dintre cei aleşi sau dintre cei osândiţi; a fi liber înseamnă a te exersa să nu mai fii nimic.” (Căderea în timpDorinţa şi oroarea de glorie)

„Muritorul care s-a rugat sincer, fie şi o singură dată în viaţă, a atins forma supremă a gloriei.” (Căderea în timpDorinţa şi oroarea de glorie)

„Nimeni nu se poate lipsi de un simulacru de veşnicie şi încă şi mai puţin îşi poate interzice să-l caute pretutindeni, în orice formă de reputaţie, începând cu cea literară. De când moartea îi apare fiecăruia ca un sfârşit absolut, toată lumea scrie. De unde şi idolatrizarea succesului şi, ca urmare, aservirea faţă de public, putere primejdioasă şi oarbă, flagel al secolului, versiune imundă a Fatalităţii.” (Căderea în timpDorinţa şi oroarea de glorie)

Tare aş fi curios să aflu câţi dintre cei pe care îi cunosc din lumea literară actuală ar rezista în faţa unui asemenea raţionament. Cel mai mare câştig al meu din ultima vreme este că încerc din răsputeri să mă marginalizez şi, prin asta, să mă vindec de gloria nemuririi. Nu am ce face cu ea de vreme ce a făcut în aşa fel încât, de-a lungul timpului, să-mi curgă atâta venin prin vene. Mai bine mizeria de a fi necunoscut, cu toate tarele ei, decât strălucirea falsă a succesului.

„Paradisul este absenţa omului.” (Caiete, II)

„Nu poţi depoetiza infernul fără să fii hulit.” (Caiete, II)

„… plăcerea promite totul şi nu oferă nimic, fiind de aceeaşi natură cu dorinţa. Or, dorinţa nesatisfăcută este suferinţă; ea nu-i plăcere decât în timpul satisfacerii; şi, odată satisfăcută, este decepţie.” (Caiete, II)

Duminică, 25 iulie 2010

Acum 24 de ani m-am căsătorit. Îmi amintesc că nu a fost, pentru mine, o zi prea fericită. Lăsând la o parte emoţiile inerente unui astfel de eveniment, în rest totul s-a consumat la limita nebuniei. Greu să satisfaci gusturile unei adunări pestriţe, rude, colegi de serviciu, prieteni, care, cel puţin unii dintre ei, după ce au băut câteva pahare au uitat de motivul pentru care se aflau acolo şi s-au dedat la discuţii interminabile despre chestiuni personale nerezolvate, conflicte vechi, altele mai noi, care trebuiau reglate chiar în acele momente, în acea zi. Am ieşit literalmente epuizat din toată afacerea, iar micul concediu pe care îl obţinusem şi de care m-am bucurat în zilele ce au urmat a fost o reală binecuvântare.

Aversiunea lui Cioran faţă de orice formă de alianţă maritală.

Când lucram la tipografia „Informaţia”: se întâmpla ca rotativa să se strice chiar în timp ce se trăgea ziarul, lucru catastrofal pentru vremurile când Ceauşescu, şi nu numai el, se ocupau cu „treburile ţării”. Dacă gazeta, cu chipul tovarăşului întotdeauna pe prima pagină, nu ieşea la timp, puteau cădea capete importante. Astfel că, uneori, când eram singur pe tură, trebuia să dau verdictul imediat, ca să se poată lua o decizie.

Trebuie spus că rotativa avea patru grupuri, dintre care două funcţionau cât de cât bine, celelalte două având nevoie, în caz de urgenţă, de reglaje suplimentare. În caz de defecţiune majoră, care necesita un timp mai lung pentru remediere, se puteau muta paginile de plumb de pe un grup pe celălalt, evitându-se astfel o întârzire inadmisibilă.

Dacă defectul putea fi remediat în timp util, totul era în regulă, nu se mai mutau paginile. Luarea unei decizii în acest sens era capitală. Deschideam aşadar uşile panourilor în care se afla aparatura electrică, îmi puneam schema electrică în faţă şi mă puneam pe gândit. În tot acest răstimp muncitorii, cu salopetele lor murdare de cerneală şi de uleiuri înnegrite, stăteau ciopor în spatele meu şi îmi monitorizau orice mişcare.

Dacă vedeau că ezit, se scărpinau mefienţi după ceafă. Dacă observau că mă apucam să măsor cu aparatul, se apropiau până la sufocare, ca să vadă dacă nu cumva, printr-o eroare de calcul, eram pe punctul de a strica ceva. Unii îşi dădeau cu părerea, că ar fi bine să umblu şi în partea ailaltă, că aşa a făcut cutare data trecută, iar când vedeau că nu îi ascult, dădeau şi mai evidente semne de nerăbdare.

Când, în sfârşit, îi spuneam mecanicului să desfacă în cutare loc, ca să înlocuim bobina ambreiajului, se enervau. Îmi spuneau că habar n-am ce fac, că e imposibil să se fi stricat bobina respectivă etc. Rezultatele măsurătorilor erau însă implacabile. Mecanicul se apuca să desfacă ce trebuia desfăcut, înlocuiam bobina şi rotativa repornea.

Mi se întâmpla foarte rar să mă înşel. Cu toate astea, muncitorii mormăiau de fiecare dată în barbă, că dacă ar fi fost acolo nea V. sau nea B., lucrurile ar fi mers cu mult mai repede. Chiar dacă le reparam maşina la timp, ca să iasă ziarul şi să nu fie destituiţi seful de echipă, maistrul etc., pentru incompentenţă, tot mă considerau un neisprăvit. Eram prea tânăr, deh!

„Cretinismul contemporan nu cunoaşte limite.” (Caiete, II)

Cioran spunea asta în 1969. Ar fi mirat (oare?) să vadă că lucrurile nu s-au schimbat prea mult în 2010 şi că remarca lui este de o teribilă actualitate.

Soţiei mele i-au apărut pe frunte, de mai multă vreme, pete hepatice, din cauza unor probleme mai vechi la ficat. Astăzi, culmea, în timp ce priveam la televizor o ştire care avea ca subiect noile prerogative obţinute de „marea doamnă” a politicii româneşti, E. U., în cadrul partidului din care face parte, am făcut o afirmaţie inconştientă. „Uite-o şi pe vaca asta cu pete pe faţă!”

În secunda următoare mi-am dat seama de imensa gafă. M-am simţit şi încă mă mai simt îngrozitor, chiar dacă mi-am cerut scuze şi în ciuda faptului că soţia mi le-a acordat, aceste scuze, cu zâmbetul pe buze. Gafa mea vine şi ea, nota bene, în sprijinul afirmaţiei de mai sus a lui Cioran.

„Regretul este automat o stare poetică.” (Caiete, II)

„«Sentimentul» e depăşit.” (Caiete, II)

Asta e excelentă: „Aproape totdeauna, impertinenţa îi serveşte unui scriitor ca să-şi mascheze sărăcia sau chiar nulitatea fondului.” (Caiete, II)

Mă gândesc iarăşi la unii dintre „confraţii” mei într-ale literaturii.”

Foto featured credit: https://www.ganduriledintrepagini.com/emil-cioran-femeile-iubesc-mai-mult-decat-barbatii/

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment