Librăria Humanitas de la Cișmigiu a fost aseară gazda lansării celei de-a doua ediții a romanului „După plâns”, de Cristian Fulaș, recent apărută la Editura Polirom în colecția EGO. Proză. Evenimentul s-a desfășurat pe fondul ploii torențiale abătute asupra Bucureștiului, care a întunecat efectiv bulevardul Elisabeta.
Am ajuns și eu, printre picături, cu aproximativ zece minute înainte de lansare, îngrijorat întru câtva că amenințarea diluviului îi va descuraja pe cei care ar fi vrut să ajungă la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Înăuntru, aproape de intrarea în librărie, Cristian Fulaș se întreținea cu Bogdan Răileanu, ambii discret flancați de Cătălina Roșu.
Lumea era destul de rarefiată, scaunele cam goale, afară ploaia începuse deja să răpăie serios, iar pe acest fond a apărut, cu cămașa udă, și Ovidiu Șimonca, cel care urma să modereze lansarea. În fine, cu câteva minute întârziere, oamenii s-a așezat la locurile lor, s-a făcut liniște și evenimentul a început.
Alături de Cristian Fulaș și de Ovidiu Șimonca a mai luat loc și redactorul-șef al revistei Observator Cultural, criticul literar Carmen Mușat. Între timp, personalul librăriei punea la punct detaliile tehnice pentru promisa proiecție din partea a doua a lansării a ecranizării romanului „După plâns”, film regizat de Andrei Păcuraru și produs de Ina Sorescu.
Din fericire, cu toată ruperea de nori de afară, scaunele din spațiul de lansări al Librăriei Humanitas de la Cișmigiu au fost ocupate în totalitate, așa că redactorului-șef adjunct al revistei „Observator cultural”, Ovidiu Șimonca, nu i-a mai rămas decât să-și asume rolul de moderator.
„Această carte este la o adoua ediție, după prima ediție apărută în 2017, iar Cristian Fulaș este la capătul unui turneu de lansări. A fost la Sibiu și la Brașov, acum este la București. În fiecare dintre aceste localități a plouat torențial înainte de lansare, deci Bucureștiul nu se dezminte în această privință.
Este o carte care exorcizează răul, care vorbește despre dependențe. E o mărturisire, dar și o eliberare. M-am tot gândit la titlul «După plâns». De ce «După plâns»? De obicei, când suferi un șoc, plângi mult, plângi în hohote, și apoi lacrimile dispar iar fața se usucă. «După plâns» e o stare care vine după acea eliberare de groază, de apăsare.
Ești într-o stare în care ataraxia își spune cuvântul. Nu mai simți nimic, nu mai vezi nimic, nu mai înduri nimic, ești «După plâns». Vreau să-i pun o întrebare lui Cristian Fulaș: în ce măsură această carte a atins și zonele extraliterare? Care au fost ecourile din afara lumii literaturii?”
Cristian Fulaș
„Cred că au fost cele mai bune ecouri până la urmă, fiindcă sunt alea care rămân. E relația umană. Acum, nu e niciun secret că eu fac parte dintr-o comunitate de oameni care au trecut prin povestea din carte. Cred că de la ei a venit cea mai puternică reacție, într-un fel sau altul, pentru că acolo reacția este pur emoțională. Îți apare povestea asta cu lectura de identificare și doar oamenii care au trecut pe-acolo pot să vorbească despre identificare în sensul direct.
În rest, ajungem pe palierul doi al cărții, imediat vom face identificarea cu literarul. A fost și perioada aia, 2015-2016, în care pentru mine prima publicare a cărții a fost un efort greu, greu de dus. Rețin câteva reacții din lumea literară, cele ale prietenilor în general. Recenziile, spre exemplu, nu le am. Nu-s curios să le număr.”
Ovidiu Șimonca i-a dat apoi cuvântul doamnei Carmen Mușat:
„E o carte, aș spune, foarte specială, curajoasă, care are poate și curajul, dar și inconștiența de a aduce în fața cititorilor o temă prea rar abordată. O lume în general trecută sub tăcere, lumea dependenților de droguri și de alcool.
Modul în care o face este unul foarte aparte, pentru că proza lui Cristian Fulaș nu poate fi nicio clipă caracterizată ca o proză mizerabilistă, minimalistă, deși evocă o lume a marginalilor, o lume a ratărilor, a oamenilor aflați la periferia nu doar a societății, ci chiar a umanității.
Cristian Fulaș reușește să vorbească despre această lume într-un mod care îi face pe toți eroii, sau mai bine spus anti-eroii săi, personaje extraordinar de atanșante. Oameni cu bune și cu rele, oameni care deși au ajuns într-o fundătură își păstrează încă o umanitate foarte emoționantă.
Sunt oameni care au pierdut, s-au rătăcit și care nu găsesc drumul de întoarcere. Modul în care îi evocă Cristian Fulaș aici este, cred eu, și o pledoarie pentru nevoia de a-i privi pe acești oameni, de a nu trece indiferenți sau superiori, instalați comod în viața noastră confortabilă și lipsită de orice tangență cu această lume.
E un mod de a ne trage puțin vălul de pe ochi și de a ne provoca să-i privim pe acești oameni ca pe niște oameni și nu ca pe niște epave. Cartea e foarte bine construită și din punct de vedere narativ. Este un monolog al personajului principal, al personajului narator, care într-un fel coboară toate treptele infernului și se pierde pe sine și se regăsește pe sine.
Toate aceste etape ale pierderii sunt urmărite și relatate de Cristian Fulaș trecând prin mai multe registre, și narative, dar și ale emoțiilor și stărilor umane. De la disperare la furie, de la emoție la cinism, de la milă și compasiune, la revoltă și refuz, respingere.
Structura acestui roman-confesiune este una de tragedie greacă, pentru că de fapt elementul central aici este catharsisul, purificarea, este efectul pe care îl obține prin intermediul scrisului, prin intermediul acestei terapii, pe care o și numește la un moment dat texterapie.
O terapie prin scris, o terapie prin text, o încercare aproape disperată de a se salva pe sine prin carte, transpunând toată această experiență-limită într-o carte care servește ca memorie și este un colac de salvare.
E o carte emoționantă și o carte necesară. Am spus o carte emoționantă, dar nu e nicio clipă o carte lacrimogenă. E o foarte mare sobrietate și a mijloacelor narative, și a discursului. Nu sunt efecte căutate. Prin realismul imaginilor și al descrierilor, al portretelor unor personaje din această lume, cartea emoționează.”
Ovidiu Șimonca: Cristian Fulaș, ce rol are orașul în această scriitură a ta? Orașul e solidar cu dependenții, e indiferent, accentuează starea de dependență?
Cristian Fulaș: Orașul e bau-bau! Așa îl numesc eu. Toate chestiile astea rele se întâmplă în oraș, nu prea se întâmplă în mediul rural, fiindcă acolo nu ai acces la droguri. Eu, unul, am făcut un fel de personaj, m-am jucat de-a orașul. Și punctul culminant e de fapt un fel de imagine a orașului care începe să vorbească, o imagine albastră care clipește. E rău. E cadrul ăla al răului din care poate deriva aproape tot.
Carmen Mușat: N-aș spune că orașul e un lucru rău. Aș spune mai curând că este un spațiu aflat într-un contrast evident cu spațiul acela al hotelului-clinică de recuperare de la munte, care e un spațiu deschis și un spațiu natural. Pe când orașul, poate și pentru că în tot periplul personajului se derulează mai curând noaptea, pare un spațiu întunecat, un spațiu care închide și înghite, e un fel de capcană pentru acești morții vii care își duc existența pe străzi.
Au urmat și câteva întrebări din public, apoi vizionarea ecranizării romanului, un film de zece minute foarte dens și în consonanță cu atmosfera cărții. Seara s-a încheiat cu câteva scurte concluzii despre peliculă și, firește, cu o sesiune de autografe.
