Volumul „Cusături”,de Doina Ioanid (Cartea Românească, 2014) este o carte începută la modul conjunctiv, cu o listă de lucruri împlinite, la limita dintre posibil și miracol: „Să te naști din nou la aproape 42 de ani, doar din ce-a mai rămas din tine: cartilagii și oase. Să vii pe lume știind că uneori nu-i decât un petic murdar de zăpadă. […] Și trupul tău să te strige pe nume în fiecare zi.” (p.7).

Unele poeme celebrează, aproape whitmanian (dar într-o cheie minimalistă), supraviețuirea, care devine un „Cîteodată e nevoie doar de puțin” (p. 38), iar bucuria aceasta are continuitate în exterior, prin ceilalți: „Sînt pas cu pas cu pașii altora” (p.48). Mult mai dese sunt însă versurile care marchează stări anxioase, lipsă de siguranță, căutarea unor obiecte sau oameni salvatori: „caut aerul, păsările, peștii” (p. 48), iar anumite imagini evocate au rolul de ultim refugiu, care poate fi până și „șorțul bunicii” sau un obiect la întâmplare care îți rămâne pe retină înainte ca lumea să-și piardă coerența: „Un scaun în fața mea. Singurătatea mea mă lasă să-l numesc: scaun. Apoi repet până ce cuvântul își pierde sensul. Bucătăria se surpă, și odată cu ea, totul dispare. Sînt într-un loc gol și roșu, iar locul ăla sunt chiar eu”(p.14).

Corporalitatea, dorința de a reda senzațiile, așa cum sunt ele, efortul, de fapt, de a reda viața pe măsură ce ea se întâmplă (dar și în retrospectivă) este, risc să spun, în termeni foarte generali, metoda autoarei de a „înțelege” lumea prin scris și de a ajunge să o cunoască: „Stau într-o stație de autobuz și știu. După vîntul care trece peste vîrful tecarilor, după lanurile de floarea soarelui, după ochii cîinelui care mă petrece cînd plec. Știu așa cum știu libelulele, gărgărițele, furnicile și păianjenii. Așa cum știu graurii, mierlele, rîndunicile și sticleții care se așază pe pervaz sau pe firele de cablu din fața ferestrei. Știu că ai stat cu mine. (…)” (p. 52).

Pe lângă senzațiile corporale, autoarea acordă atenție deosebită lucrurilor „din afară” care ajung să trăiască și să se „coase” în interior, ca o haină care devine mijloc de protecție, atât fizic, cât și psihologic: „Un bărbat trece pe lângă mine și-mi pune în palmă un clips de prins părul. Un clips cu un ochi albastru. Un clips pentru un ultim strop de tandrețe care se plimbă prin sângele meu ca un leu alb.” (p. 15).

În unele texte, autoarea ne vorbește despre un cotidian exasperant, enervant („N-aș fi urcat în mașina lui, dar la Unirii, metroul se oprise. Cineva s-a sinucis la Tineretului, aruncându-se în fața metroului. Anna Karenina în secolul XXI. Imediat mă căiesc de gândul meu puțin rău și cinic” (p. 12), însă descrierea intensă, repetitivă are efect de amortizare (ca în cazul armelor de foc).

În volum nu există poeme „închise”, fiecare dintre ele reluând temele și personajele din celelalte, cartea părând un poliedru cu o mulțime de fețe și, mai ales, de perspective și feluri de a ne apropia de o experiență corporală și de a o înțelege.

Este o carte frumoasă, a bucuriilor mici, care devin uneori foarte mari.

Patreon - O mie de semne

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.