Am aflat și eu, ca toată lumea, că a murit Amos Oz. De când facebook a devenit (și) un fel de obituar era imposibil să ratez o astfel de știre. Întâmplător, nu m-am apropiat deloc de opera marelui scriitor israelian. Nu știu dacă asta mă face mai incult sau mai ignorant, de vreme ce nu am habar dacă scrierile sale mi-ar fi plăcut sau nu.
Merg însă pe mâna numeroșilor săi susținători de pe rețelele de socializare și pe listele mai mult sau mai puțin oficiale, care-l dădeau, an de an, drept favorit la Premiul Nobel pentru Literatură, și mă alătur și eu celor care-i regretă trecerea la cele veșnice. Se întâmplă ca, uneori, să ratezi cărțile unui asemenea scriitor, însă efortul recuperator pe care mi-l propun va fi, probabil, răsplătit de numeroase delicii prozastice.
Fără a dori să fiu în vreun fel cârcotaș – fiindcă unora le este dată gloria, iar altora anonimatul, chiar dacă ar trebui să existe un echilibru în toate – nu mă pot abține să nu semnalez, văzând jalea provocată de acest nefericit eveniment, că trăim totuși într-o lume nedreaptă. E un truism, desigur, știu asta, însă am ocazia să-l spun și eu aici, pe acest blog aproape anonim, apăsat, acum, când aproape toată suflarea scriitoricească mondială deplânge moartea lui Amos Oz.
De ce spun că trăim într-o lume nedreaptă? Fiindcă adevărul este că pe cei care fac posibilă răspândirea cărților în lume, tipografii, nu-i plânge nimeni. Sunt anonimi, neștiuți, în lumea lor adesea subterană, plină de miasma combinată a cernelurilor, a unsorilor și a hârtiei de bună sau proastă calitate. Trăiesc în zgomotul infernal scos de offseturi și de rotative, înghițind zilnic ploaia nevăzută, microscopică, în care se amestecă praful, scamele pachetelor compacte de hârtie și multicolora cerneală de tipar.
Ne aflăm în anul Centenarului, în acel decembrie care ar trebui să ne redea încrederea că suntem o națiune, și nu o alăturare nefericită și nereușită de provincii istorice. Puțini își mai aduc aminte însă că pe 13 decembrie 1918, la mai puțin de două săptămâni de la Marea Unire, a avut loc în București, în Piața Teatrului (unde acum este Hotelul Novotel) o revoltă a tipografilor, înnăbușită în sânge de autoritățile de la acea vreme.
Mult timp a existat acolo o placă memorială care aducea aminte de acest eveniment. A dispărut însă odată cu începerea lucrărilor la ceea ce acum știm (și vedem) că este o struțocămilă arhitectonică, acest Novotel care, în chip blasfemiator, reproduce fosta intrare în vechiul Teatru Național.
Tata a fost tipograf toată viața. Eu însumi am lucrat într-o tipografie timp de 14 ani. Am cunoscut numeroși tipografi, am inhalat alături de ei miasmele de iad ale cazanelor de plumb sau aerul dulceag împregnat cu vapori de cerneală, am răcnit unii la alții în zgomotul apocaliptic al rotativelor sau al mașinilor de tipar înalt, am băut împreună, la ieșirea din schimb, aceeași bere sau votcă muncitorească, în atmosfera de tavernă, înmiresmată de sudori grele, de tipografi împlătoșați cu vapori de plumb, a unor localuri precum Tic-Tac, Cireșica sau „La doi Colonei”.
Sigur că e regretabil că mai moare câte un scriitor celebru. Mă alătur și eu, cum spuneam, cu ceva mai multă moderație însă, corului celor care deplâng dispariția unor corifei ai scrisului precum Philip Roth sau Amos Oz. Iertată fie-mi observația, dar acești oameni, care au lăsat omenirii opere importante, aveau o vârstă înaintată. S-ar putea spune că nu e ceva neobișnuit ca un om să moară la 79 sau la 85 de ani. Se întâmplă tot timpul.
Mai rău este însă când un om moare la 58 de ani, câți avea tatăl meu. Sau înainte de pensionare, cum s-a întâmplat cu mulți dintre cei pe care îi evoc aici. Unii dintre ei, ceva mai norocoși, n-au „mâncat pensia” decât vreun an sau cel mult doi. Acești anonimi, acești oameni care și-au înnegrit și-și înnegresc plămânii în bolgiile tipografiilor sunt cei care fac posibilă apariția cărților în lume.
Și ei ar trebui să fie eroii noștri, ai celor care, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, ne îndeletnicim cu arta scrisului. Fiindcă și ei merită să fie plânși de cineva. Măcar de la un centenar la altul, dacă altfel nu e posibil.
