Librăria Humanitas de la Cișmigiu a găzduit aseară un eveniment organizat de Editura Paralela 45, în cadrul căreia numerosul public prezent în spațiul de lansări i-a putut cunoaște pe câțiva dintre traducătorii colecției Ficțiune Fără Frontiere: Irina-Marina Borțoi, Andrei Dósa, Marin Mălaicu-Hondrari, Antoaneta Olteanu și Cosmin Perța. Întâlnirea a fost moderată de Diana Iepure, PR & Comunicare Editura Paralela 45.

Am reîntâlnit cu ocazia asta și câțiva prieteni dragi: pe Florin Hălălău, cu care am mereu un dialog pe aceeași lungime de undă, pe Alexandra Turcu, pe Cosmin Perța și pe Cătălina Bălan, care era fericită că-i apăruse volumul „Cutii”, debutul ei în poezie care tocmai s-a întâmplat la Editura Paralela 45.

A fost o seară foarte reușită. Invitații au povestit pățanii „de-ale traducătorilor”, au fost descoperite chiar unele similitudini – de exemplu, cum mai mulți dintre ei nu au fost plătiți sau au primit doar o parte din bani după ce au tradus pentru Editura ALL – s-au făcut glume, s-a vorbit și serios, fiindcă traducerea chiar e o muncă serioasă, care necesită un travaliu intelectual echivalent, în multe cazuri, cu al scriitorilor, s-au făcut referiri, aplicat, la munca  traducătorului și la importanța acesteia, totul sub bagheta moderatoarei Diana Iepure, care ne-a spus că s-a pregătit temeinic pentru această întâlnire, fapt confirmat și de întrebările bine documentate adresate invitaților.

Sigur că dialogul a fost unul interesant și mult mai consistent decât am să redau eu aici. Mă rezum însă doar la prima întrebare adresată de Diana și la răspunsurile fiecăruia dintre invitați, altminteri sfătuindu-vă să căutați pe internet sau pe pagina https://www.facebook.com/edituraparalela45fictiune/  acolo unde puteți găsi întreaga înregistrare a evenimentului. Vă asigur că nu aveți deloc ce pierde dacă o parcurgeți de la un capăt la celălalt.

Diana Iepure: Aș vrea să-mi declar, înainte de toate, admirația mea și simpatia pentru traducători. Știm cu toții că cele mai multe cărți cumpărate în România sunt traducerile. Le citim datorită acestor oameni pasionați, altruiști, care fac munca asta întâi de toate din pasiune și din dragoste pentru meseria lor. Mi-am pregătit două liste de întrebări și aș vrea să pornim cu începutul. Așadar, aș vrea să vă întreb cum a pornit povestea cu traducerea? Cum a fost parcursul, de unde a început?

Antoaneta Olteanu: La mine a fost mai târziu. Mai întâi am debutat pe partea de cercetare. În 1998 este anul de debut. Traducerea a venit cam la zece ani după, pentru că, deși mi s-a mai propus să traduc, am spus că încă am multe lucruri de zis. Întâi scriu cărțile mele și după aia traduc cărțile altora. M-am tot încăpățânat până când a venit momentul 2004. Culmea, am putea spune, deși era altă formație, prima carte tradusă a fost tot pentru Editura Paralela 45, Victor Erofeev cu Frumoasa rusoaică. O carte foarte urâtă.

Era primul contact cu postmodernismul, o plonjare în stilul, limbajul, toate lucrurile acestea. Să nu uităm că pe vremea aceea internetul nu era chiar așa de accesibil. A fost extrem de greu. Am și o altă amintire legată de această carte. În fine, nu ne comparăm cum lucrăm astăzi. Erau multe lucruri pe care nu le înțelegeam de niciun fel, nu se legau deloc. Am mai întrebat nativi și mi-au spus: e bine așa cum zici, dar… Salvarea mea a fost de la corespondenții radio și televiziune la Moscova, care au făcut acolo un brainstorming și au încercat să rezolve cât mai multe dintre situații. Nici ei nu au putut la prima vedere, dar până la urmă au găsit o ieșire pentru text.

După aceea a mai durat vreo trei ani, tot așa, nu exitau oferte, și aici e încă o chestiune: pentru traducător contează foarte mult și momentul în care se poate strecura cumva pe piață, când este nevoie de el. Sigur, ca idee, și mie când eram studentă îmi plăcea să traduc. Între timp lucrurile s-au mai complicat, dar la vremea aceea, când terminasem facultatea, erau foarte mulți traducători din generația veche, oameni cunoscuți de edituri, nume mari, și nu aveai nicio șansă să te strecori, să fii și tu traducător.

Probabil că și acum este situația aceasta, până să te cunoască cineva, mai ales că la orice ofertă editura îți cere mai întâi un CV și până să produci acel CV, până să-ți apară și ție prima sau a doua carte, e mai greu. Deci am început destul de târziu și după aceea lucrurile s-au legat foarte bine și s-a schimbat balanța.

Cosmin Perța: Am început să traduc poezie. Traduceam încă din facultate poeți pe care-i descopeream și care nu erau traduși în română. Am tradus destul de multă poezie, dar foarte disparat, din engleză, franceză și italiană. Poeți foarte buni pe care nu-i găseam traduși în română. Pe unii, pe urmă, după ce am ajuns să ies la festivaluri am început să-i invit și prin țară și le traduceam textele pentru venirea în România.

Niciodată nu mi-a plăcut să traduc proză, sau nu cărți, pentru că am suficiente proiecte și traducerile erau, ca să zic așa, bomboana de pe colivă pentru timpul meu liber, așa că nu-mi doream să fac asta. Însă s-a întâmplat, totuși, deoarece eu sunt un traducător din vocație, nu sunt un profesionist. Există cărți pe care le citești în original și pe urmă dai și de traducere și pur și simplu nu poți s-o citești, pentru că e ca și cum te-ar zgâria pe gâtlej, te poticnești la fiecare frază, îți dai seama că sensul respectiv nu a fost tradus cum trebuie, se pierde ritmul, se pierde muzica, se pierd foarte multe lucruri. Și atunci, decât să te enervezi, mai bine zici că o traduci tu.

De-asta am tradus Brautigan și o să mai urmeze și altul, pentru că citindu-le mi-au sunat în minte într-un fel și nu le-aș putea vedea într-o altă traducere, așa că o fac dintr-un motiv pur și simplu egoist. Vreau să sune așa cum mi le-am imaginat eu.

Andrei Dósa: La mine începutul a fost un pic ciudat, pentru că deși făcusem niște cursuri de traducere la masterul de inovare culturală la Brașov, cu Romulus Bucur, nu mă gândisem niciodată că mi-ar plăcea să fac asta sau că ar putea fi o meserie pe care să o practic. Dar la un moment dat Claudiu Komartin mi-a zis: n-ai vrea tu să traduci un poem de-al tău, din volumul de debut, pentru Poesis Internațional?

Cum adică, cum să traduc propriul meu poem în maghiară? Prima oară m-am opus foarte tare și mi se părea o prostie, dar până la urmă am acceptat. Și a ieșit o chestie care evident că nu mai semăna cu originalul și am auzit asta de la mai mulți oameni. În fine, a fost publicat, nu sunt foarte mândru de ce-a ieșit. După aceea, tot așa, printr-un concurs de împrejurări… Ei bine, pentru Poesis am început să traduc pentru fiecare număr poezii. Îmi alegeam eu câte un proiect din literatura maghiară și le traduceam.

Abia în 2013, printr-un concurs de împrejurări, am avut ocazia să întâlnesc niște oameni care lucrau la editura ALL și mi-am zis atunci wow, ce noroc a dat peste mine că o să pot traduce niște cărți. Chiar mi-au zis, hai, propune tu ceva, ce crezi că ar trebui să aduci din literatura maghiară. Eram foarte entuziasmat de chestia asta. Mi-au dat și un test din limba engleză, mi-au dat trei romane să traduc.

Prima era o carte despre Ecaterina cea Mare, un roman istoric. Ca test mi-au dat ceva din Ford Maddox Ford să traduc, ceea ce cred că se dă peste tot. Am auzit că se dă peste tot genul ăsta de test din cărțile lui Ford Madox Ford, pentru că sunt destul de greu de tradus. În fine, am luat testul și mi-au dat cele trei cărți. Când eram în culmea jubilației, care a durat câteva luni, mi-am dat seama după aia că nu mai sunt plătit. Și au trecut vreo doi ani, abia în 2015 – deci asta se întâmpla în 2013, când am tradus cărțile – după lungi insistențe, am primit și banii pentru traduceri. Cam așa au început peripețiile pe tărâmul traducerilor pentru mine.

Irina-Marina Borțoi: Am început din facultate, fiindcă a fost singura carieră pe care mi-am dorit-o. Îmi plăceau în liceu limbile străine, îmi plăcea să citesc și era o singură consecință. Am dat la o singură secție, o singură facultate, traducători. Am intrat, am urmat un master tot de traduceri literare, și am început să traduc practic în timpul facultății. Pentru editura ALL a fost prima mea traducere, care nu s-a publicat nici în ziua de azi și pentru care am primit doar jumătate din bani.

Era o carte în stilul celor o mie și una de nopți, O poveste cu patru derviși se numea. Asta e, n-a mai văzut niciodată lumina tiparului. Apoi au urmat încercările, am bătut la uși, am dat teste și am ajuns la mai multe edituri. La Paralela 45 am ajuns anul ăsta și am primit unele dintre cele mai mișto cărți pe care le-am tradus până acum. Abia aștept să iasă și următoarele. Vom vedea ce va urma.

Marin Mălaicu-Hondrari: Se pare că ăștia de la ALL ne-au prostit pe toți! Chiar încep să mă gândesc serios cât de șmecher a fost patronul sau patroana sau ce-o fi. Am pățit-o toți cam în același timp cu editura ALL. Eu am avut noroc. Cred că puțin mai repede decât voi, deci prin 2010, mi-a propus Alexandra Rusu, care lucra la ALL, și am tradus un roman de vreo 200 de pagini. M-a plătit, dar după aia ea a plecat de la ALL.

Mi-au mai propus alte două cărți, am început să traduc una, am tradus vreo trei sferturi, după care mi-am dat seama că n-o să fiu plătit și am renunțat. Începuseră deja să aibă probleme, aflam de la tot mai mulți oameni că editura nu-și plătește traducătorii.

Cum nu aveam altceva de făcut, cumva din vocație, cum zice Cosmin, traduc, dar în același timp traduc pentru că nu pot trăi din scris. Asta ar fi ideal, dacă aș putea să trăiesc din scris nu aș traduce niciun rând, vă rog să mă credeți. Nu din lene, ci pentru că aș scrie.

După care m-a sunat – aici chiar am început să am noroc, norocul traducătorului – doamna Lidia Bodea și mi-a propus un Mario Vargas Llosa, care tocmai luase Premiul Nobel în 2010. Era grăbită să scoată romanul, ca să prindă târgul. Mario Vargas Llosa avea terminat un roman, așa că Lidia Bodea a apelat la mine, adică la un total necunoscut. Aici s-ar putea să-i fi vorbit Mircea Cărtărescu puțin mai mult, să spunem, de bine despre mine. Cumva a riscat, mi-a dat o probă, nu din Ford Maddox Ford, ci chiar din romanul lui Vargas Llosa.

A fost mulțumită, romanul a apărut, mi-am primit banii, în fine, după aia am mai tradus vreo patru, cinci cărți de Mario Vargas Llosa și tot așa. Dar așa am început cumva, fără să-mi doresc să fiu traducător, ci dorindu-mi să câștig niște bani, ceea ce fac în continuare.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.