Erika Bloj ne-a trimis următorul mesaj: „Am debutat cu volumul «Roșu Shiraz» în urma câștigării premiului literar «Corneliu Ostahie», premiu oferit de Editura Detectiv Literar din București, cu ocazia participării la Concursul Internațional de creație literară «Titel Constantinescu» 2018.
În 2019 mi-a apărut cel de-al doilea volum, «Nobody s Blues», la Editura Grinta, iar acum lucrez la un volum-jurnal «Cealaltă Evă», din care am selecționat câteva poeme pentru «O Mie de Semne».
Mă ghidez după vorbele marelui Nicolae Iorga: «Scrie cu sufletul tău și recitește cu sufletul altora», motiv pentru care orice feed-back din partea cititorilor mei, pentru care mă simt onorată, e un capăt de ecou prin tunelul singurătății.”
25.
așa cum nu există poezie pe patul de spital
așa cum nu există culoare în fluidele ce se scurg
dintr-un om
așa cum urletul e tot mai palid și mai șters
cu cât te apropii de peștera udă
pielea transpiră și se lipește de aleză
ca de o a doua piele
așa cum închizi ochii și toți cred că dormi
dar tu veghezi întunericul din spatele pleoapei
acolo unde începe un nesfârșit ca un deșert
în care fierbe carne umană
un boiler cât o cameră de gazare din lagărele naziste
așa cum văd eu boala și finalul suferinței
de pe patul alăturat
neputincioasă
naivă
credulă
medicul e sfântul împărat
ce spune ritualic: nu se mai poate face
nimic
așa cum stau mică și plânsă
și văd cum se stinge tata
așa cum îl schimb să fie curat și uscat
să simtă confort
și căldură
să moară plăcut
și dacă se poate cu zâmbetul pe gură\
așa
nu vreau să mai cred că viața e frumoasă
că suntem binecuvântați
că suntem fiii unui iubitor
fie păcatul meu
dar suferința
nu e pentru ochiul copilului
zeu
și totuși… suferința naște poezie
mă amăgesc cu iriși înfloriți din cuvinte precum
cangrenă cancer tumoră sifilis tuberculoză
și te văd
la capătul infinitului
cum îmi zâmbești
TATĂ
***
curge o liniște perfectă
ultima rostogolire a pietrei a fost ieri
mizeria se dizolvă în nepăsare
ne lipim rănile cu particule de iubire
ochiul de granit devine afecțiune
noaptea are culoarea disperării
mă lipesc de peretele ud
o diagramă de praf pe albumul de familie
în iubire se face seară
ciocnim cupe din laptele cald al torturii
îngeri se duc la vecernia de suflete
rugăciunea poate să înceapă de la amin
nu știu dacă sunt vie sau nu
până nu mor
Schrodinger’s cat
freudian
se închid pleoape de gheață
peste noaptea șarpelui de mâl
nebunia dansează pe covorul de câlți
nu sunt cuminte
sufăr de complexul coliviei fără ușă
din care nu ies
nu reușesc să ies
aerul e greu și înecăcios
grădina cu maci înghite soldați anemici
se moare pe capete
decimarea scrie poeme din cadavre proaspete
dacă mai fac un pas rămân fără mâinile albe ale dimineții
împietrită ca o literă ștearsă din amin
nu mai cred în nimic
cerneala îmi curge pe față ca laptele dulce al mamei
Freud e cinic ca o garoafă uscată
pentru carne nu avem nicio rezolvare
putrezim
colivia a fost mereu deschisă
poate chiar exist
într-un abator de copilării tocate
***
în burta femeii crește ceva
ca-ntr-o amiază de vară
o liniște grea
lucrurile par dintr-odată mari
casa e mare pielea e mare
unghiile bătrânului de la parter sunt tot mai mari
și o mare undeva
ascunsă în mare
printre frunzele arborelui de cafea
noaptea e mai neagră
picură un expresso rece pe canapea
un pește argintiu
mimează strigătul
niciun prunc nu văzuse încă lumina
doar întunericul strâns
ca un mâl leneș
crește ceva în burta femeii
un mugur de făptură
poate un înger cu umerii goi
o liniște grea de feldspat
cuarț și granit
și multă
prea multă nepăsare
printre frunzele arborelui de cafea
40.
cele mai frumoase poeme le uit
pentru că și uitarea are dreptul la un volum publicat
stau mută și privesc în oglindă
o colecție nouă de pistrui de portugalia
pielea mea
singura care mai bavardează despre soare
băutură
seri cu frisoane
smochini
singurătăți
vase comunicante din timpul meu în
volute și dantele
să te scriu într-un poem ar însemna să fac dragoste cu tine
pe un pat de cuvinte
pielea mea pistruiată să atingă un mic infinit din cuta nemuririlor tale
e bine că toate poemele bune se uită
pe stradă tremură câini și frunze
dumnezeu scrie cu mâna nevăzută
pistrui
pe o piele roasă de cancer
într-o ordine poetică
să vină ceața
ca o radieră de vise
stau mută și mă privesc în oglindă
goală
prima mea piele a nins într-o vară
spațiul nevăzut dintre stele
hydra capetelor mele
sunt mută
dacă îmi ciopârțești aripile astea mici
adună carnea de pe mine
și hrănește porumbeii și câinii
cu îngeri pistruiați din foamea mea
cele mai frumoase poeme curg
spirale
sânge
lacrimi
uitare
