M-am trezit cu un sentiment bizar. În vis eram pe la Pieptănari și mă îndreptam către fosta mea locuință de la Șura Mare. Ciuguleam alune în coajă dintr-o pungă cam soioasă și mă holbam la tarabele strânse ciopor, ca în anii 90, pe lângă stația de metrou. În partea anterioară a visului, pe care nu am reținut-o, era ceva ce nu dusesem la capăt. Mi se întâmplă mereu asta, să visez că nu mă țin de cuvânt într-o anume privință sau că întârzii undeva.

Apoi m-am gândit, nu știu de ce, la corespondență. Ca să fiu mai clar, la felul cum oamenii comunicau (probabil că unii încă o mai fac) prin scrisori. Aseară am revăzut „Manchester by the sea” și am reținut probabil momentul în care Patrick îl întreabă pe unchiul său Lee, pe un ton ironic, dacă a auzit de e-mail. În ironia aia era concentrată toată nostalgia și amărăciunea (la propriu și la figurat) sentimentului bizar cu care m-am trezit azi-dimineață.

Mergând cu raționamentul mai departe, am realizat că, să zicem peste o sută de ani, dacă nu cumva, printr-o excepție, se vor păstra arhivele electronice, nu vom mai avea volume de corespondență ale marilor scriitori din ziua de azi. „Avântul tehnologic” al zilelor noastre va priva cititorii din viitor de toate deliciile pe care, bunăoară, ni le livrează nouă corespondența scriitorilor care-și trimiteau mesaje epistolare acum un secol.

Mi-am amintit că în volumul de corespondență al lui James Joyce (București, Editura Univers, 1983) există două scrisori pe care dublinezul le-a primit de la Ezra Pound. În ele mi se pare că se concentrează toată esența ideii de corespondență. Avem de toate acolo: spontaneitate, limbaj frust, nealterat de gândul că cineva ar putea comite indiscreția de a „privi peste umărul” destinatarului atunci când acesta citește misiva, sinceritate și, una peste alta, acel aer de început de secol XX care te catapultează instantaneu în atmosfera anului în care a început primul război mondial. Citiți și vă minunați:

[image_with_animation image_url=”2950″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.irishcentral.com/culture/dublin-locations-james-joyces-ulysses”]

„1914

 De la Ezra Pound
17-19 ianuarie 1914, sâmbătă
10 Church Walk, Kensington, Londra W

Stimate Joyce,

Eu nu prea mă pricep la proză, dar sunt de părere că romanul d-tale e al dracului de bun – desigur că o știi la fel de bine ca și mine – limpede și direct ca Mérimée.

Îl trimit imediat lui «The Egoist», ar fi o crimă să nu fii plătit pentru el, dar recunoști dificultățile și tărăboiul pe care l-ar face orice editor.

Sper Domnului că cei de la «The Egoist» nu vor strâmba din nas la vreuna sau două fraze, dar am să încerc să iau povara argumentării de pe umerii d-tale.

Fir-ar să fie. De obicei nu citesc în engleză proza oricui ar fi, cu excepția celei a lui James Hudson și ceva din Conrad.

Am scris rândurile astea de îndată ce am terminat de citit.

Luni.
Am fost hărțuit de tot felul de întreruperi.

Sunt de părere că povestirile sunt bune – posibil prea finisate, prea psihologice sau subiective în tratare. Cred că O întâlnire nu merge (pentru o revistă), totuși o să le trimit pe toate trei cu recomandarea mea, pe care o merită. Wright mă socotește puțin cam trăznit și se consideră pe sine un mascul sănătos, normal și practic. Are exact de două ori mai multă minte decât obișnuitul redacor-șef american, un fel de dublu zero tinzând spre infinit. Oricum, o să încercăm cu el și o să vedem ce se poate face.

Ce facem cu versurile? Mai ai ceva care să aibă un caracter mai obiectiv, cum e I hear an Army? Revista aceea meschină din Chicago plătește bine, și cum am demisionat făcând scandal, o vreme vor fi docili și doritori să-mi fie pe plac ascultându-mi părerile.

Sper să am corecturile la Portret într-o săptămână, dar știi ce infern sunt tipografii și ziarele, nu știi niciodată până nu vezi materialul plecat de la ei.

Iartă-mi lipsa de ceremonie din această notă, dar abia ne-am aranjat din nou aici la Londra și totul trebuie făcut în același timp. Al d-tale sincer,

Ezra Pound”

Notă: „The Egoist a publicat declarația lui Joyce despre avatarurile publicării volumului Oameni din Dublin (1914) și apoi, în continuare, până la 1 septembrie 1915, în episoade, Portretul artistului în tinerețe.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.