Deși nu ar trebui să aibă nicio importanță într-o relatare de acest tip, poate doriți să aflați ce face un reporter la o serie de ateliere de creative writing, cum este această primă ediție a Școlii de Vară „Gheorghe Crăciun”, organizată de Editura Paralela 45 în parteneriat cu Memorialul Ipotești, aflată în plină desfășurare la Ipotești. Ei bine, reporterul s-a culcat aseară odată cu găinile (dacă e să luăm în vedere faptul că mulțimea a povestit, cu hohote intermitente de râs, până pe la orele unu trecute din noapte), adică pe la ora 23.00, apoi s-a sculat iarăși cu noaptea în cap și, pe o lumină dumnezeiască, s-a dus să facă poze prin frumosul ansamblu peisagistic al Memorialului Ipotești.

Dimineață m-am întâlnit cu Poetul.

După o nouă conversație matinală cu cel pe care îl văd ca pe un înțelept al grupului, Marian Ilea, la locul umbros, bineștiut, de sub bătrânul nuc de lângă căsuțe, reporterul s-a pornit din nou pe făcut poze, de data asta (aproape) de tip paparazzi, cu deosebirea că n-a fost nevoie să mă ascund sau să mă cațăr printre copaci ca să fotografiez vedetele acestui festival de literatură. Dimpotrivă, protagoniștii au stat la poză cuminți și nu au acoperit obiectivul aparatului de fotografiat cu mâna, așa cum fac unele staruri de la Hollywood sau de pe malurile Dâmboviței.

Înainte de a vă spune ce s-a întâmplat la atelierul de azi-dimineață – care a fost condus, apropo, tot de Florin Iaru, și fac precizarea asta pentru a-mi îndrepta greșeala de ieri, fiindcă îl anunțasem ca „profesor” pe Marian Ilea – trebuie să fac un mic ocol. Am văzut câteva comentarii cam răutăcioase pe facebook, mai ales la adresa lui Florin Iaru. Păi, oameni buni, ce aveți cu el? Ați asistat vreodată la un atelier de creative writing (unii au o problemă inclusiv cu formula asta „americanizată”, dar passons!) condus de acest scriitor. L-ați ascultat măcar zece minute vorbind despre literatură și despre cum se scrie o proză? Dacă nu, mai bine v-ați grăbi să o faceți înainte de a cotcodăci subversiv pe rețelele de socializare.

Acest om, scriitorul Florin Iaru, pe lângă că e un tip foarte simpatic, știe foarte bine ce spune, doamnelor și domnilor! Și asta o afirmă unul care până nu demult nu era prea convins că astfel de ateliere pot contribui realmente cu ceva la dezvoltarea capabilităților unui scriitor tânăr care încă își caută vocea și drumul în literatură. Eu însumi, la cei 56 de ani ai mei, am avut foarte multe de învățat în aceste două zile, fiindcă Florin se pricepe să explice limpede, ca un profesor ușor distrat, ajutându-se permanent de o amplă și neliniștită gesticulație, care sunt pașii pe care un scriitor aspirant trebuie să-i parcurgă până să reușească să pună pe foaie o proză reușită. I-am și spus-o azi, cu subiect și predicat: „Dragă Florin, dacă mai merg la câteva ședințe de genul ăsta voi învăța și eu, în sfârșit, cum se concepe o proză scurtă!”

Dar gata cu encomioanele, ca să nu creadă cei care bombăne mărunt în barbă că vreau să-i ridic statuie lui Florin Iaru. Nici pe departe nu am intenția asta. Vreau doar să spun adevărul gol-goluț, fără fasoane prozastice (că tot suntem la o tabără de literatură) și fără volute stilistice (sau zorzoane jurnalistice lipsite de relevanță), ci doar cu o minimă sinceritate. Mefient cum sunt (am mai zis asta și o s-o tot repet), fiindcă așa mi-e firea, Florin Iaru a reușită să-mi dea la o parte vălul neîncrederii și să-mi arate, pe lângă latura lui histrionică, funambulescă, și pe aceea care îl definește în aceste zile de la Ipotești: e un profesor de literatură dat naibii, ce să mai, fiindcă, așa cum am zis și mai sus, știe foarte bine ce spune. Dar acum să-l lăsăm chiar pe el să ne arate asta!

Florin Iaru

„Există o frumusețe a oribilului, există o plăcere de a contempla mizerabilul, dar depinde cum o faci. Tonul face muzica! Puteți spune cele mai îngrozitoare lucruri, cele mai neconvenabile adevăruri pe care le gândiți. Sunt adevărurile voastre despre lumea înconjurătoare. Important este să găsiți tonalitatea prin care din zgomote puteți să faceți muzică. Când eu vă vorbesc despre un mod în care văd literatura, nu înseamnă că este singurul mod. (…)

Când ești într-o situație limită, când te afli într-un mare pericol, când ești într-o situație de disperare, cuvintele nu se înmulțesc, ci se împuținează. Nu mai ai timp să faci discurs, iar atunci cantitatea de sinceritate crește. Cuvintele sunt mai puține, mai energice, mai puternice, și au un impact mult mai mare asupra cititorului. (…)

În proză trebuie să păstrezi un anumit ritm, pe care îl susții, firește nu monoton, fiindcă așa ceva nu se poate, obosești. Dar există un ritm al respirației și, ca să vă puteți ajuta, citiți-vă cu voce tare textele.

Nu mergeți pe complicitatea cititorului și nu-i cereți milă. Cititorii nu au milă! Vă iubesc, dar n-au milă! Vă execută imediat și se duc la altul. E ca în viață. Ce poți face? Pasajul respectiv citiți-l cu voce tare. Rostirea este cea care face ordine.

Cea mai grea provocare pentru scriitori este să transforme lucrurile extraordinare în lucruri absolut naturale, deci să transforme excepțiile în regulă. Cele mai mișto cărți sunt cele în care nu se vede cum lucrează autorul. De ce nu se vede? Pentru că există un ritm în care tu citești, la care te adaptezi și după o mică perioadă devine un ritm natural. În clipa asta cuvintele vin de la sine, dar asta înseamnă că le-a și pus autorul așa cum trebuie.

Autorul face valabilă sau face transmisibilă o părere, o senzație personală, și o poate transporta la celălalt astfel încât celălalt, citind-o, adoptă și ajunge la aceleași senzații cu cel care scrie. (…)

Pauza de hidratare

Care este rolul vostru? Să găsiți acele momente în care personajul este expresiv, arată ce vrea și arată ce poate, fără ca eu, autorul, să dau indicații mai departe.

Privighetorile cântă așa de milioane de ani. Oamenii, noi, dacă am scrie același text, nu o mie de ani, nu o sută de ani, ci 50 de ani, cred că ne-am da cu capul de pereți. noi, ca scriitori, avem obligația de a-i cunoaște pe cei de dinaintea noastră, de a citi cărți.

Nu vă spun niciun secret, cărțile se nasc din cărți. Celor mai mulți le-a venit să scrie citind o carte. De acolo a venit impulsul de a scrie.

Citindu-i pe ceilalți ai două avantaje: unul, vezi ce s-a scris până la tine; doi, înveți din modul în care se compune un text, iar ăsta este un lucru foarte bun. Cea mai bună școală de scris e cititul. Doar că noi trăim într-o epocă în care cititul este, într-un fel, comasat și pervertit de o lume literară convențională și marketată.

Preocuparea nu este să vorbești despre cele mai mișto cărți, ci să faci în așa fel încât să se vândă. Din cauza asta, oamenii care nu au informații cad în plasa notorietății și iau niște cuvinte false drept bune sau iau niște cuvinte ok, dar prin intermediul propagandei sunt respinse automat. Trăim o mare criză a cunoașterii în ceea ce privește valoarea.

Tot ceea ce este construcție prozastică este legată prin toate elementele ei. personajul este cel mai important element al unei proze. Nu există lucru mai important decât el. El este cel care transmite tot. Imaginați-vă o povestire fără un personaj. Nu trebuie neapărat să fie om. Nu știu ce fel de povestire ar putea fi. O descriere de natură, probabil. Frumos, nu? Frumos și elegant. E foarte frumos, ar spune profesorul de română, ce frumos ai zugrăvit natura. Dar nu citește nimeni, fiindcă n-are de ce. Noi suntem naturi conflictuale și din cauza asta căutăm conflictul cu orice preț, mai ales dacă e pace. Ce ne mai place sângele pe pereți când e pace! Când e război, puțin mai mult!

Literatura văzută de sus

Când judeci un text uită-te la câteva lucruri: modul în care e construit, dacă are o logică internă și dacă se ține în picioare, în ciuda faptului că ție nu-ți place. Poți recunoaște un mod de lucru și atunci zici: nu-mi place, dar îmi place cum e construit, sau înțeleg de ce ai făcut asta. Eu cred că nu. Așa cum am spus, tonul face muzica.

Noi suntem niște ființe extrem de sensibile. O sută de laude deșănțate nu fac cât un singur „nu mi-a plăcut”. Acel „nu mi-a plăcut” te urmărește până la moarte. Nu-l ierți pe ăla nici mort, și dacă ai putea vreodată să-l calci pe cap, o vei face cu mare plăcere.

Noi toți de aici avem ceva de ascuns. E secretul nostru rușinos despre care nu vrem să afle nimeni nimic. Vorbirea pe care o facem încearcă să acopere și să transforme partea rușinoasă sau partea ascunsă într-o parte favorabilă. Adică e un soi de machiaj felul în care ne prezentăm. Ne machiem pentru a ne întâlni cu ceilalți.

Singurul moment de liniște e atunci când te speli pe față la oglindă și-ți spui „ce de rahat am fost în seara asta”. Nimeni n-a văzut lucrul ăsta. Toată lumea a zis vai, ce tare a fost! Cam așa este. Eu sunt absolut convins de lucrul ăsta, fiindcă altfel n-ați scrie. Am mai explicat: ca să scrieți trebuie să aveți buba la cap. Toți trebuie să aveți o doagă lipsă ca să vreți să scrieți. Important este ca acest dezavantaj să-l transformați într-un avantaj. Și oamenii obișnuiți au aceleași bube la cap, dar în alte domenii. Ei sunt consumatori, dar ei au aceleași slăbiciuni ca voi, aceleași rușini ca voi.”

Ar mai fi multe, dar mă opresc aici. Atelierele intensive de creative writing din cadrul Școlii de Vară „Gheorghe Crăciun” de la Ipotești vor continua și în zilele următoare în același ritm, cu aproape aceiași actori – și spun aproape fiindcă se vor schimba doar profesorii, la rând fiind Marian Ilea și Cosmin Perța. Ne vom reîntâlni curând cu noutăți, așa că până mâine vă spun à bientôt!

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment