Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Cartea lui Cezar, de Angela Martin, publicat în colecția „Fiction Ltd.”.
„După Valentina, roman nominalizat și premiat în 2023, Angela Martin ne propune o nouă experiență narativă de excepție, aducând în prim-plan anii 70 din perspectiva studentului la Medicină Cezar Grozescu. Confruntat nu numai cu un alt spațiu, cel al capitalei, total diferit de Aradul natal, ci și cu timpul neguros comunist, eroul trăiește intens nevoia de libertate și riscurile ei, participând împreună cu alți studenți la pregătirea unui spectacol pentru un festival din Franța. Sub aparența unei narațiuni clasice, romanul este construit parabolic prin recurs la motivul teatrului, desfășurând, subtil ascunsă sub faldurile cotidianului și neideologizată, tema reprimării în regimul totalitar. Citești cu sufletul la gură, fără să simți că totul este doar… lectură!” (Rodica Zane)
„Personaj important în romanul Valentina, întâmpinat sărbătorește de critică anul trecut, Cezar devine protagonist în acest roman înrudit cu primul. Îl cunoscuserăm la maturitate, plecat definitiv din țara lui Ceaușescu, acum îl reîntâlnim ca student care-și trăiește tinerețea cu toate avatarurile ei, printre care supravegherea permanentă, prin interpuși, a Securității, pe care n-o provoacă deloc. Angela Martin își confirmă însușirea de a construi un roman bogat în împrejurări, cu personaje deosebit de pregnante. Sunt convins că va avea, din nou, un binemeritat succes.” (Livius Ciocârlie)
„La doar un an după un debut pe cât de «târziu», pe atât de spectaculos în proză cu romanul Valentina, frescă de familie central-europeană din Aradul secolului XX, Angela Martin revine cu o extensie a acestuia: Cartea lui Cezar, a doua parte dintr-un proiect romanesc amplu, de o clasicitate realistă complexă. Centrat asupra anilor comunismului ceaușist, preluând fire vechi și dezvoltând multe altele noi, romanul fiului Valentinei oferă o radiografie sensibilă a societății epocii și a «spectrelor» sale interbelice. Nu e doar o «carte»: e o lume.” (Paul Cernat)
Angela MARTIN, eseistă, traducătoare, a fost redactor de limbă spaniolă la Radiodifuziunea Română, redactor la Cartea Românească, director al Direcției Generale de Dialog Cultural Internațional din Ministerul Culturii, vicepreședintă a Fundației Culturale Române și a Institutului Cultural Român, redactor-șef al revistei Cultura. A publicat articole de presă, volume de convorbiri și eseuri, poeme. A inițiat și a coordonat antologii de critică, a îngrijit ediții definitive de opere. A tradus proză și critică literară din limbile spaniolă și franceză. A fost distinsă cu ordine naționale în România, Brazilia și Italia, precum și cu premii ale mai multor reviste culturale din România. Romanul Valentina, apărut în 2023, a fost nominalizat la premiile revistei Observator cultural și ale Uniunii Scriitorilor. În același an, autoarea a primit premiul pentru proză al revistei Ateneu.
Fragment:
Ieşi din clădire să dea o raită prin parc. În câteva minute îl pătrunse frigul şi renunţă, simţind că e ud la picioare. Orişicât, se mai liniştise. Îi era foame şi n‑avusese atâta minte‑n cap să‑şi fi luat la el, cum spunea bunică‑sa, „un sanvici“. Pipăi cu mâinile goale paltonul, apoi şi le vârî adânc în buzunare şi începu să scotocească; pe fundul unuia dădu de o pastilă uitată de mentosan. Vru s‑o extragă cu două degete, dar i se lipise de mănuşa de lână îndesată peste ea; se căzni câtva până o desprinse cu mâna stângă; o scoase, dar, încercând s‑o cureţe, o scăpă jos. Nu apucă să se aplece când, ţâşnind de undeva din spate, un câine vagabond se năpusti şi amuşină la repezeală stratul de zăpadă: o dibui şi o hăpăi într‑o secundă, cu ochii ţintă la el. „Să‑ţi fie de bine!“, îi spuse. Câinele mai înghiţi de două ori în sec, ciulind urechile. La întoarcere, se ţinu după el până în dreptul statuii doctorului Carol Davila. Porni deodată să se învârtească în jurul cozii, după care se opri la fel de brusc. Cezar se aplecă: îl apucă de sub bărbie, îl trase spre el, îl mângâie pe cap, îl scărpină între urechi. Câinele se întinse pe spate în zăpadă, zvâcnind şi bătând aerul cu labele, răpus de dezmierdări. La urmă, se ridică dintr‑un salt, îşi scutură cu putere blana cenuşie împroşcându‑l cu stropi albi îngheţaţi şi o luă la sănătoasa de‑a curmezişul parcului printre copaci.
Până la patru după‑amiază, când avea „scrisul“, ce era să facă? Stătea prea departe să bată drumul până acasă şi înapoi. Se duse la bibliotecă să mai înveţe. Biblioteca gemea de studenţi. Candelabrele atârnate în linie pe mijlocul plafonului erau toate aprinse. Se aşeză la prima masă din stânga uşii, cu toate că se afla în ungherul cel mai întunecat al sălii, dar acolo îi plăcea lui pentru că avea în spate scara în colimason ce ducea la galerie. De data aceasta masa nu era liberă, mai stătea o fată la ea, care îşi strânse însă numaidecât caietul şi cărţile împrăştiate pe toată suprafaţa, făcându‑i loc. După vreo oră, simţi o mână pe umăr. Întoarse capul: Carolina. El o privi întrebător. Ea îi făcu semn să iasă.
— Ei, cum a fost? o întrebă pe culoar.
— Şapte, se strâmbă Carolina.
— Ce ţi‑a picat?
— Articulaţia genunchiului.
— Frumooos! Şi de ce‑ai luat numai şapte?
— M‑am bâlbâit când m‑a întrebat de puncţia articulară. Nu mă aşteptam. Nu era obligat să mă întrebe şi asta.
— Era pe bilet?
— Habar n‑am. Mi s‑a făcut negru în faţa ochilor când l‑am tras. N‑am văzut decât „Articulaţia genunchiului“. Atât!
— Lasă, bine c‑ai scăpat! Eu vreau să mai citesc puţin.
Şi dădu să se întoarcă în bibliotecă.
— Ei, şi tu! Ai tocit destul. Crezi că mai îngraşi porcul în ajun?… Hai, că te iau la mine să mâncăm, îl prinse de braţ.
— Poftim?
— Băi, nu te teme! Nu‑i nimeni la mine. Ai mei vin abia după două. Azi nu e nici Ilona.
— Cine‑i Ilona?
— Fata de la curăţenie.
— E unguroaică?
— E din secuime.
— Şi ce să facem la tine?
— Să mâncăm ceva, n‑auzi? Mie mi‑e foame, ţie nu?
El nu răspunse.
— Vii? insistă ea.
— Nu, eşti drăguţă, dar nu, mulţumesc!
— Hai, că locuiesc aici, în cartier! Pe Dr. Lister.
— Ştiu şi eu? — Las că ştiu eu, fă ce‑ţi spun, îl trase de mână.
El ezită.
— Du‑te să‑ţi iei paltonul! îl împinse spre uşa bibliotecii. Te aştept aici.
Pe drum ea trăncăni întruna. El era morocănos. Nu‑i plăcea că‑l abătea de la gândurile lui înainte de examen. Ajunseră destul de repede în faţa unui bloc cu trei etaje. Blocul avea o curte generoasă împrejmuită cu un gard de ciment înalt de vreun metru pe care se înălţau nişte cadre dreptunghiulare umplute cu dantelărie de metal. Strada era străjuită de tei, probabil că vara era o minune să te plimbi prin cartier.
Urcară la ultimul etaj şi Carolina deschise uşa din faţa scării. Cezar o urmă în vestibul. Se descălţară lăsându‑şi ghetele pe un covoraş de pâslă, aşezat sub cuier peste traversa persană de lână ce se întindea până la uşa din faţă.
— Acolo e camera mea, îi explică, dar nu ţi‑o arăt astăzi, că e vraişte.
Trecură printr‑o sufragerie de vreo douăzeci de metri, luminoasă, mobilată modern cu o garnitură albă. Şi se duseră la bucătărie. Carolina dădu drumul la un tranzistor.
— Îmi pare rău, îi spuse, la ora asta Radio Bucureşti transmite muzică populară. Îl închid? îl întrebă, amabilă.
Fireşte că răspunsul lui n‑avea nicio importanţă, De altfel, ea stinse aparatul înainte ca el să se pronunţe. Deschise frigiderul şi scoase o oală de supă acoperită cu o farfurie plată şi o crăticioară. Le puse pe aragaz. Apoi deschise bufetul şi luă de pe raftul de jos două farfurii adânci, două plate, iar de sus, din vitrină, două pahare pentru apă. Scoase dintr‑un sertar tacâmurile.
— Cezar, te rog! i le întinse. Să vezi ce mâncărică bună avem. Gătită de Ilona. Ai acolo şerveţele, îi arătă sertarul de alături.
Această invitaţie de a participa la aranjarea mesei, rostită cu familiaritate, îi făcu plăcere musafirului. Îşi privi gazda zâmbind.
Carolina era expeditivă, trepida de parcă abia aştepta să termine treaba. Îi mergeau mâinile cu dexteritate, dar trântea obiectele şi vorbea tare, făcea scandal. O clipă, Cezar o revăzu pe Buni – ea aşternea masa cu discreţie, apoi servea familia cu bucurie, săvârşea un ritual. Carolina era vizibil emoţionată, poate şi stresată din cauza examenului. Cezar o privea cu înţelegere. Pe el însă începuse să nu se mai înţeleagă. Se stăpânea să nu se lase topit de duioşie, fiindu‑i, în acelaşi timp, recunoscător Carolinei pentru chiar gestul de a‑l fi invitat acasă la ea. La plecare, se cerea să‑i facă un compliment. Trecând din nou prin sufragerie spre ieşire, admiră mobila:
— N‑am văzut niciodată mobilier de sufragerie alb.
— Nici n‑ai să mai vezi, îl asigură cu mândrie Carolina. Nu e mobilier de sufragerie, e un living „Bonanza“, fabricat la Pipera, în România. Dar numai pentru export.
— Înseamnă că aici, la voi, suntem în altă ţară?
— Nu chiar, râse Carolina. Suntem în Cotroceni. Taică‑meu să trăiască!
