Editura Humanitas Fiction ne oferă un fragment din romanul „Casa numelor”, de Colm Tóibín (autorul bestsellerului „Magicianul”), apărut în 2023 în colecţia Raftul Denisei, care este coordonată de Denisa Comănescu. Traducere din engleză de Mihnea Gafița.
© Humanitas Fiction 2023
- Fragment –
De îndată ce s-a luminat de ziuă, m-am repezit în tabără, căutându-l pe Ahile. Când l-am găsit, a încercat să mă evite, dar deopotrivă din mândrie și de frică, în egală măsură de dragul a ce se cuvenea sau nu și din cauza nervozității care-l cuprinsese, în legătură cu cine și de ce ne-ar fi putut supraveghea. M-am apropiat de el, dar nu i-am vorbit în șoaptă:
— Fiica mea se află aici, fiindcă a fost păcălită să vină, i-am spus. Și numele dumitale a fost cel invocat.
— Și eu sunt mânios pe tatăl ei, mi-a răspuns.
— Sunt gata să-ți cad la picioarele, dacă trebuie. Poți să mă ajuți în această nenorocire abătută asupra mea? Poți s-o ajuți pe fata care a venit special până aici, fiindcă i s-a spus că urma să-ți fie soție? Pentru dumneata le-am pus pe cusătorese să lucreze zi și noapte. Pentru dumneata s-a entuziasmat atât de tare fata. Și acum i se spune că va fi măcelărită. Ce vor gândi oamenii despre dumneata, când vor auzi de o asemenea înșelătorie? N-am pe cine altcineva să implor, așa că te implor pe dumneata. De dragul numelui dumitale, dacă nu de altceva, trebuie să mă ajuți. Pune-ți mâna peste mâna mea, și atunci voi ști că suntem salvate.
— Nu v-ating mâna, nu acum. Voi face asta numai dacă voi reuși să-l conving pe Agamemnon să se răzgândească. Soțul vostru n-ar fi trebuit să se folosească de numele meu ca de-o capcană.
— Dacă nu te căsătorești cu ea, dacă nu reușești…
— Numele meu, atunci, nimic nu va mai însemna. Și viața mea la fel – nimic. Numai slăbiciune, un nume folosit ca momeală, ca să prindă o fată în capcană.
— Pot s-o aduc aici pe fiica mea. Să ne înfățișăm și una, și alta, înaintea dumitale.
— Lăsați-o, mai bine, să stea deoparte. Am să vorbesc eu cu soțul vostru.
— Soțul meu… am dat să spun, dar m-am oprit.
Ahile s-a uitat de jur împrejur la grupul de bărbați care se aflau cel mai aproape de noi.
— E comandantul nostru, a zis.
— Vei fi răsplătit, dacă izbutești, i-am spus.
M-a privit sec, uitându-se fix în ochii mei, până când m-am întors și am luat-o iar prin tabără de una singură. Bărbații se dădeau la o parte din calea mea, din raza mea vizuală, de parcă eu, ca mamă, prin eforturile mele de a împiedica să-mi fie sacrificată fata m-aș fi transformat în cine știe ce ditamai pacostea, care le infestase tabăra, mai rea decât vântul care le zdrobise corăbiile de stânci, iar apoi se stârnise o dată în plus, cu și mai multă furie.
Când am ajuns la cortul nostru, am auzit-o pe Ifigenia plângând. Cortul gemea de femei: cele câteva care ne însoțiseră în călătorie, cele care veniseră și cu o zi înainte și câteva în plus acum, rătăcite pe acolo, care sporeau, cu prezența lor, vacarmul creat în jurul fetei mele. Dacă am strigat la ele să iasă afară, și nici nu m-au băgat în seamă, am luat-o de-o ureche pe una dintre ele și am târât-o până la ieșirea din cort, i-am dat brânci afară și m-am întors după alta, până când toate s-au grăbit să iasă, cu excepția femeilor care călătoriseră împreună cu noi.
Ifigenia își ținea mâinile peste față.
— Ce s-a întâmplat? am vrut să știu.
Atunci, una dintre femei mi-a spus că trei bărbați cu chipuri de brute, în ținute de luptă complete, pătrunseseră în cort, căutându-mă. Când li se spusese că nu eram acolo, crezuseră că mă ascundeam de ei și dăduseră iama în spațiile de locuit, în cele de dormit și în bucătării. După care, plecaseră, luându-l cu ei pe Oreste. Ifigenia, când femeile mi-au spus că fratele ei fusese luat de acolo, a izbucnit în plâns. Dăduse din picioare și se luptase cu ei, mi-au spus, dar tot îl duseseră, mai mult pe sus.
— Cine i-a trimis pe acei bărbați? am întrebat.
A urmat un moment de tăcere. Nimeni nu voia să răspundă, până când una dintre femei s-a decis totuși să vorbească și a zis:
— Agamemnon…
Le-am rugat pe două dintre acele femei să vină cu mine în spațiile de dormit și să-mi pregătească trupul și veșmintele. M-au spălat, mi-au dat cu mirodenii dulci și cu parfum, iar apoi m-au ajutat să-mi aleg ținuta și să-mi aranjez părul. M-au întrebat dacă voiam să mă și însoțească, dar eu m-am gândit că mai bine străbăteam iar tabăra de una singură, de astă-dată în căutarea bărbatului meu, că i-aș fi strigat numele în gura mare și aș fi amenințat și îngrozit pe oricine mi-ar fi ieșit în cale și nu m-ar fi ajutat să-l găsesc mai repede.
Când i-am găsit cortul, în cele din urmă, unul dintre oamenii lui mi s-a pus în cale și a vrut să știe ce treabă aveam cu el.
Tocmai mă forțam să-l dau la o parte din fața mea, când și-a făcut apariția însuși Agamemnon.
— Unde-i Oreste? l-am întrebat.
— Învață cum să folosească sabia corect, mi-a răspuns. E pe mâini bune. Mai sunt și alți băieți de vârsta lui.
— De ce ai trimis niște bărbați să mă caute?
— Ca să te anunțe că lucrurile se vor întâmpla curând. Junincile o să fie sacrificate mai întâi. Chiar acum sunt mânate către locul stabilit.
— Și pe urmă?
— Și pe urmă – fata noastră.
— Spune-i pe nume!
Ce nu știam era că Ifigenia mă urmase, și nici acum nu știu când se schimbase din fata plângăcioasă, înfricoșată și nemângâiată, în tânăra stăpână pe ea, în acea prezență însingurată și severă pe care am văzut-o brusc apropiindu-se de noi.
— Nu-i nevoie să-mi spună pe nume, a zis, întrerupându-ne discuția. Știu cum mă cheamă.
— Uită-te la ea. Chiar ai de gând s-o ucizi? m-am întors către Agamemnon, care n-a zis nimic. Răspunde-mi la întrebare! am insistat.
— Sunt multe lucruri la care am de dat explicații, mi-a spus.
— Răspunde la întrebare mai întâi, am zis. Răspunde-mi! Și poți să dai pe urmă ce explicații vrei.
— Am aflat de la femeia pe care ai trimis-o la noi ce ai de gând să faci cu mine. Așa că nu-i nevoie să mai răspunzi la nimic, a intervenit Ifigenia.
— De ce vrei s-o ucizi? am întrebat. Ce rugăciuni ai să rostești, în timp ce-ți moare fata? Ce binecuvântări ai de gând să ceri pentru tine însuți, când ai să tai beregata propriului tău copil?
— Zeii… a dat să spună, dar s-a oprit.
— Zeii le zâmbesc oamenilor care pun să fie ucise propriile lor fete? m-am răstit la el. Și, dacă vântul tot nu-și schimbă direcția, o să-l omori și pe Oreste? Pe el, tot de asta ne-ai cerut să-l aducem aici?
— Pe Oreste? Nu!
— Vrei să trimit și după Electra? l-am întrebat. Nu te gândești la un nume de soț și pentru ea, ca s-o păcălești să vină până aici?
— Oprește-te! mi-a spus.
Când Ifigenia a mai făcut câțiva pași înspre el, aproape c-aș fi zis că se temea de ea.
— Nu mă pricep la vorbe, tată, i-a spus. Câtă putere am, stă în lacrimile mele, iar acum, nici lacrimi nu mai am. Doar vocea o mai am, și trupul îl mai am, și pot să îngenunchez și să mă rog să nu fiu omorâtă până nu-mi vine vremea să mor. Ca și tine, cred că lumina zilei e dulce. Am fost cea dintâi care ți-a spus „tată“, și cea dintâi pe care ai numit-o „fiica mea“. Nu se poate să nu ții minte ce mi-ai spus: că va veni o vreme în care voi cunoaște fericirea în casa bărbatului meu, și eu te-am întrebat: „Voi fi mai fericită decât tine, tată?“, iar tu mi-ai zâmbit și ai dat din cap că nu, și eu mi-am lipit capul de pieptul tău și te-am strâns în brațe. Am visat că aveam să te primesc în casa mea, când ai fi îmbătrânit, și atunci am fi fost fericiți. Așa ți-am spus. Îți aduci aminte? Dacă mă ucizi acum, nu va mai rămâne decât un vis amar pe care l-am avut, iar tu, cu siguranță, ai să rămâi cu niște regrete nesfârșite. Am venit singură la tine, iată, fără lacrimi și nepregătită să te înfrunt. Nu mă pricep la vorbe. Tot ce pot face este să te implor, numai cu vocea pe care o am, să ne trimiți înapoi acasă. Te implor să mă cruți. Îl rog pe tatăl meu ceva ce nici o fiică n-ar trebui să fie obligată să ceară vreodată. Tată, nu mă ucide!
Agamemnon și-a înclinat capul, de parcă el ar fi fost cel condamnat. Când a văzut că unii oameni de-ai lui se apropiaseră, s-a uitat la ei, și apoi a vorbit, cuprins de nervozitate:
— Am înțeles că e vorba de milă aici, a zis. Îmi iubesc copiii. Îmi iubesc fiica și mai mult acum, văzând-o atât de liniștită și în deplinătatea frumuseții ei. Dar uitați-vă cu toții la cât e de mare oastea noastră, pregătită să se îmbarce! Gata de luptă, odihnită – numai că vântul nu vrea să-și schimbe direcția, ca să putem ataca. Și gândiți-vă la oameni. Barbarii le răpesc nevestele, în timp ce ei lâncezesc aici, lăsându-și pământurile necultivate. Toți de aici știu că zeii au fost consultați, după cum știu ce mi-au poruncit zeii să fac. Nu mai ține de mine. Nu mai am de ales, în această situație. Iar dacă suntem înfrânți, nu va rămâne în viață nimeni. Cu toții vom fi uciși – fiecare dintre noi, până la ultimul om. Dacă vântul nu-și schimbă direcția, cu toții vom cunoaște moartea.
Și s-a înclinat către o prezență oarecare, nevăzută, din fața lui, după care le-a făcut semn celor doi bărbați care se aflau cel mai aproape de el să-l urmeze în cort, iar alți doi s-au postat în fața intrării, s-o păzească.
Mi-a trecut prin minte că zeii, dacă într-adevăr le-ar fi păsat, dacă ne vegheaseră, așa cum s-ar fi cuvenit să se întâmple, s-ar fi milostivit și ar fi pus imediat vântul care bătea peste mare să-și schimbe direcția. Mi-am închipuit voci care s-ar fi înălțat de pe mare, din portul de refugiu, apoi uralele oamenilor din tabără, steagurile fluturând sub vântul acela nou, care le-ar fi îngăduit corăbiilor să înainteze în mare grabă și mare taină, pentru ca ei, oamenii, să-și obțină victoria mult așteptată și să vadă că zeii nu făcuseră altceva, decât să le pună la încercare determinarea.
Sunetele din imaginația mea, în schimb, au lăsat locul unor strigăte, și l-am văzut pe Ahile fugind înspre noi, urmărit de oameni care nu mai pridideau cu ocările zbierate în direcția lui.
— M-a trimis Agamemnon să stau eu însumi de vorbă cu oștenii, să le spun că nu mai depinde de noi, a zis. Am vorbit cu ei, și mi-au spus că trebuie neapărat să fie ucisă fata. Mi-au strigat și amenințări.
— Dumitale?
— Mi-au spus că merit să fiu omorât cu pietre.
— Pentru că ai încercat s-o scapi de la moarte pe fata mea?
— I-am implorat. Le-am spus că este o victorie de lași victoria obținută într-o bătălie prin sacrificarea unei fete. Urletele lor mi-au acoperit vocea. Nu vor să audă nici un argument.
M-am întors către mulțimea de oameni care se ținuseră după Ahile. Mă gândeam că, dacă aș fi putut să privesc țintă în ochi măcar unul dintre acele chipuri, pe-al celui mai slab dintre ei sau pe-al celui mai puternic, aș fi putut să-mi trec apoi privirea către fiecare și să-i fac să se rușineze. Dar ei nu-și ridicau capetele din pământ. Oricât m-aș fi străduit, nici unul dintre ei nu s-a uitat în ochii mei.
— Voi face atâta cât pot ca să-i salvez viața, mi-a spus Ahile, dar vocea lui căpătase deja un timbru al înfrângerii.
Nu mi-a spus ce anume era în stare să facă sau ce anume ar fi urmat să facă. Am remarcat că și el își ținea ochii ațintiți în pământ. Dar, când Ifigenia și-a făcut auzit glasul, s-a uitat la ea, la fel ca toți ceilalți din jurul lui, care atunci, parcă, o vedeau pentru prima oară, ca și cum devenise deja o icoană vie, ale cărei ultime vorbe se cereau ținute minte, o figură emblematică, a cărei moarte avea să schimbe însăși direcția vântului, a cărei moarte avea să trimită un mesaj urgent către cerurile de deasupra capetelor noastre, ale tuturor.
— Moartea mea, le-a spus Ifigenia, îi va salva pe toți cei aflați în pericol. Sunt gata să mor. Nu se poate altfel. Nu e corect să iubesc viața. Nu e corect ca nici unul dintre noi să iubească viața. Ce înseamnă o singură viață? Întotdeauna mai sunt și alții. Alții ca noi se nasc și trăiesc. Fiecare gură de aer pe care o tragem în piept este urmată de o altă gură de aer; fiecare pas pe care-l facem, de un alt pas; fiecare vorbă, de o altă vorbă; fiecare prezență în lume, de o altă prezență. Nu contează defel cine trebuie să moară. Vom fi înlocuiți, cu toții. Eu mă voi dărui de dragul oștirii, de dragul tatălui meu, de dragul țării mele. Mă voi duce cu zâmbetul pe buze să fiu sacrificată. Și atunci victoria în bătălie va fi și victoria mea. Memoria numelui meu va dăinui mai mult decât viețile multor oameni.
Cât a vorbit Ifigenia, tatăl ei și oamenii lui au ieșit ușor-ușor din cortul în care se retrăseseră. Și alții, din apropiere, s-au adunat în jurul ei. Am stat și m-am uitat la ea, nereușind să-mi dau seama, în tot acest timp, dacă totul era sau nu vreun vicleșug al ei, dacă tonul ei blând și glasul coborât, plin de umilință și resemnare, dar suficient de tare cât să se facă auzit, era ceva ce plănuise, ca să poată, cum-necum, să-și salveze viața.
Nu s-a mișcat nimeni. Nu se auzea nici un sunet dinspre tabără. Vorbele Ifigeniei s-au așternut peste aerul nemișcat, ca o nemișcare suplimentară. Am observat că Ahile a dat să spună ceva, dar apoi s-a hotărât să păstreze și el tăcerea. În acele clipe, Agamemnon s-a străduit să adopte postura marelui comandant, îndreptându-și privirea către orizontul nesfârșit al mării și sugerând astfel că mintea lui era preocupată de chestiuni mult prea vaste. Indiferent însă de ce și cum ar fi făcut, mie mi s-a părut un om împuținat și îmbătrânit. M-am gândit că viitorul avea să-l privească disprețuitor, pentru că-și ademenise în tabără propria fată și o dăduse pe mâna ucigașilor, ca să-i îmbuneze pe zei. Vedeam cu ochii mei că era, în continuare, un om temut, dar înțelegeam că așa ceva nu avea cum să dureze.
De aceea se și afla în ipostaza lui cea mai periculoasă, ca un taur cu o sabie înfiptă într-o rână.Adoptând eu însămi o atitudine demnă și mândru-scârbită, m-am îndepărtat de ei toți, cu Ifigenia ținându-se cuminte după mine. Mă convinsesem, în acele momente, văzând așa un conducător slab și o gloată atât de nerăbdătoare, că nimeni n-ar fi dat înapoi. Știam că fuseserăm înfrânte. Ifigenia mi-a vorbit mie mai departe, cerându-mi să nu deplâng moartea ei și să nu-mi pară rău de ea, să-i povestesc Electrei în ce fel va fi murit ea și s-o implor pe Electra să nu poarte veșminte de doliu în amintirea ei, și să-mi folosesc toată energia, de atunci înainte, ca să-l scap măcar pe Oreste din toată atmosfera otrăvită care ne înconjura.
Credits photo Colm Tóibín: Brigitte Lacombe