Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul „Cornul inorogului”, debutul în ficțiune al binecunoscutului critic și istoric literar Bogdan Creţu, apărut de curînd în colecția „Ego. Proză”, și în ediție digitală.
„Urmărind anii de ucenicie și călătorie ai lui Dinu Zărnescu, Bogdan Crețu îi recuperează prospețimea prin inepuizabilul său libido scriptural, lansîndu-se într-un biografism bine fantasmat, și ne poartă, dezinvolt, de la țară la oraș, din spațiul academic românesc în cel occidental, din căminele studențești și amfiteatre în muzee, la operă, în metroul parizian – peste tot, cu o mare foame de medii și tipologii. Dar, în primul rînd, ne oferă – între gasconadă și dramă, cînd liric, cînd sarcastic, cînd ca un moralist autoironic – o galerie fără egal de personaje feminine, revizitînd – pe cît de exuberant, pe atît de nuanțat – erosul și polemizînd indirect cu tezele uniformizatoare și castratoare ale ideologiilor de gen. Bogdan Crețu oferă, cu primul său roman, o carte pentru toată lumea (însă nerecomandabilă minorilor [sic]), plină de vervă picarescă și bulimie livrescă, puștească și înțeleaptă, realistă pînă la a atinge, pe alocuri, un naturalism crud și ireală, cînd trebuie, pînă la transfigurare.” (O. Nimigean)
„Personajul central, scriitor la viața lui, apare în scena de la începutul romanului grăbindu-se spre spitalul în care tatăl său trage să moară, pentru ca în ultima pagină să-l vedem grăbindu-se parcă să iasă din scena vieții, într-un Porsche Panamera care rulează cu 230 de kilometri pe oră spre Paris. Instinctul morții, așadar, încadrează o narațiune predominant erotică. Romanul îmi amintește de Dragostea în vremea holerei și mai ales de declarația lui Gabriel García Márquez la apariția cărții: «Este pentru prima dată cînd am avut curajul să scriu patru sute de pagini numai despre dragoste». Și în cazul lui Bogdan Crețu este pentru prima dată, dar curajul său îl văd îndoit, dat fiind că povestea lui se întîmplă în România, unde o scriitoare de etnie șvabă-evreiască, viitoare laureată a Nobelului literar, violată de trei securiști, naște în exil o fată pe care o botează Romanița, al cărei tată îl consideră a fi Poporul Român.” (Radu Aldulescu)
Bogdan Crețu (n. 1978) este critic, istoric literar și eseist. A publicat sute de studii și de articole în reviste academice și culturale, e coautor al unor sinteze apărute la edituri prestigioase din țară și din străinătate. Autor a șapte volume de istorie literară multipremiate, dintre care cel mai important este Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. Actualmente semnează o rubrică de cronică literară în revista Observator cultural. Romanul Cornul inorogului, pe care îl socotește o formă de bovarism, reprezintă debutul lui în ficțiune.
FRAGMENT
„Și acum urmează aventura pe care ți-o propun, lucrul pe care i-l cer prietenului meu Dinu Zărnescu. E simplu: fugi cu mine în lume! Vezi, ți-a propus vreodată o femeie așa ceva? E drept, nici eu nu am mai ispitit în felul ăsta vreun bărbat. Nu am decât câteva idei, în rest improvizăm, știu unde am merge mai întâi: în Grecia. Uite, am o hartă și un marker roșu, ne jucăm amândoi, vedem ce iese. Apoi ne scurgem către Florența și la final mergem să bem Chartreuse și Dom Pérignon la Paris. E tot ce știu acum. Cu sau fără tine, tot o fac, mă cunoști, cât mă țin balamalele nu dau înapoi. Stăm cât ni se potrivește în fiecare loc, vedem ce e de văzut, vagabondăm. Trăim de azi pe mâine o vreme, cât avem chef. Chiar așa, ai fost vreodată suficient de liber încât să-ți permiți să vagabondezi? Petrecem iarna în sud, apoi urcăm către nord. Bem băuturile fiecărui loc, mâncăm în restaurante rafinate, dar și în taverne soioase, admirăm marea, muntele, catedralele, muzeele, admirăm femeile. Nu pot admira bărbații, ei deformează spațiul, nici un bărbat nu se încadrează bine în peisaj, e nevoie de liniile grațioase ale unui corp feminin pentru a-mi capta atenția. Aici semănăm.
O secundă de liniște s-a strecurat parșivă între ei.
Crezi că am înnebunit acum, la vârsta mea? Nu, dragul meu, eu nebună am fost dintotdeauna, acum, la anii mei, pe care nu îi recunosc, pe care nu mi-i asum, sunt mult mai temperată și, de fapt, mult mai plictisită decât eram acum 40 de ani, când aveam, îmi dau seama, vârsta ta. Știu care e problema ta, am tot vorbit despre asta: lipsa de provocare. Știu cât te consumă mediocritatea asta pe care nimeni nu va mai avea interesul să o numească istorie. Fugi din ea! Vino cu mine, habar n-am unde mergem! Lasă totul și urmează-mă, ha-ha, vorbesc ca un poet drogat sau ca un profet, ca Iisus. Tu ai ieșiri paranoice din propria viață, dar ești laș, revii mereu. Ce te ține aici? Cariera? Fii serios, tu nu ai legătură cu succesul tău și nici cu titlurile tale academice. Familie nu ai, aici semănăm. Ana? Anei îi va fi mai bine fără tine, femeile ca ea au nevoie de stabilitate și de legături sigure. Diana? Ea e oricum genul cinic, va supraviețui, se va adapta și poate numai așa își va da seama că a trecut pe lângă ea un noroc pentru care nu a fost pregătită. Așa că propunerea mea e asta: să plecăm cât mai rapid, chiar mâine. Să vagabondăm așa o vreme, poate un an. Tu și cu mine. Vedem cât ne suportăm, vedem cât curaj avem să ne rupem de tot. Adică ție îți trebuie curaj, tu nu ești un vagabond propriu-zis. Dar te numesc secundul meu, am să te învăț să nu mai calculezi nimic, să nu te mai uiți înainte, nici înapoi, să fii mereu de față la ceea ce faci. Ce zici, contemporanule? Tu ești contemporan cu mine și, dacă mă asculți, poate ai ocazia să devii contemporan și cu tine. E simplu și mă tem că e de nerefuzat: îți cer să îți pui trupul alături. Va fi ultima mea aventură și cred că va fi prima ta aventură adevărată. O fugă din propria viață, lași totul în urmă și fugi unde vezi cu ochii.”
