Editura Humanitas Fiction ne oferă un fragment din romanul „Familia Martin”, de David Foenkinos, recent apărut în Colecţia Raftul Denisei, care este coordonată de scriitoarea Denisa Comănescu, traducere din franceză de Simona Brînzaru.
© Humanitas Fiction 2022
Romancier, dramaturg și scenarist, David Foenkinos este considerat un autor important al generației sale. Romanele lui s-au tradus în peste 40 de limbi, toate sunt bestselleruri, iar unele dintre ele au fost ecranizate. În Familia Martin, David Foenkinos lansează o adevărată provocare pentru cititor, jucându-se cu granița care separă realul de ficțiune.
Naratorul, un autor în pană de inspirație, se hotărăște să iasă în stradă și să facă din prima persoană care-i apare în cale subiectul viitoarei sale cărți. Pentru a pătrunde în viața acesteia, devine el însuși personaj, bulversând traiectorii personale și destine. Familia Martin este o carte ludică, chiar dacă abordează subiecte sensibile precum singurătatea în cuplu, provocările adolescenței, hărțuirea la locul de muncă sau anxietățile inerente bătrâneții.
Madeleine Tricot, fostă croitoreasă pentru casa de modă Chanel, trăiește în același cartier de peste 40 de ani când, într-o bună zi, este abordată de un scriitor. Fiind prima persoană care-i iese în cale, acesta vrea să facă din ea personajul principal al cărții sale. Femeia îl lasă să pătrundă în amintirile ei și chiar să-i schimbe cursul vieții, ajutând-o să reia legătura cu marea sa iubire din tinerețe. Însă una din fiicele lui Madeleine, Valérie, și-ar dori să devină ea eroina cărții sau, și mai bine, întreaga familie Martin. Scriitorul îi acceptă propunerea, care se dovedește un bun prilej de a orchestra o serie de aventuri pline de suspans.
„Noul roman al lui David Foenkinos, ingenios și foarte bine scris, este poate cel mai foenkinosian dintre cărțile autorului, care construiește o operă singulară, străină de toate curentele literaturii franceze de astăzi. Stilul său emană un optimism incorigibil. Un roman sclipitor.“ — L’Obs
„Familia Martin este o foarte plăcută surpriză literară, amuzantă, jucăușă, și totodată executată cu brio, melancolică și, mai ales, bogată în piruete, jocuri de rol și autoironie.“ — L’Express
„Bucurie, dragoste pe fugă, reîntâlniri, lacrimi care curg în sfârșit, toate acestea se regăsesc în Familia Martin, noul roman plin de prospețime al lui David Foenkinos.“ — Elle
„David Foenkinos este un fel de magician care creează istorii uimitoare pentru a-i face pe cititori să se emoționeze, să zâmbească și să reflecteze.“— La Presse
„O comedie subtilă și abilă în stilul caracteristic lui Foenkinos.“ — Le Journal du Dimanche
„Pornesc de la ideea că orice viață, chiar și cea mai banală, poate fi interesantă.“ — David Foenkinos
„Un roman cu totul captivant și incredibil de bine scris.“ — France Inter
David Foenkinos s-a născut la Paris pe 28 octombrie 1974. Este romancier, dramaturg și scenarist. A studiat literatura la Sorbona și a urmat în paralel cursuri de muzică, visând, pentru o vreme, să înființeze o trupă. A debutat în anul 2001 cu romanul Inversion de l’idiotie. De l’influence de deux Polonais, recompensat cu Premiul Fran¢ois Mauriac, urmat în 2002 de Entre les oreilles. În 2004 publică Potențialul erotic al soției mele (Le potentiel érotique de ma femme; Humanitas Fiction, 2017), care obține Premiul Roger-Nimier în același an și îl face cunoscut pe plan internațional. Urmează un număr impresionant de romane, toate bestselleruri, unele distinse cu importante premii literare: în 2005, În caz de fericire (En cas de bonheur; Humanitas, 2008), Les cœurs autonomes în 2006, Qui se souvient de David Foenkinos? în 2007, carte care primește Premiul Jean Giono, în 2008, Despărțirile noastre (Nos séparations; Humanitas, 2011). Acestea sunt urmate de La délicatesse (2009, zece premii, ecranizat), Lennon (2010), Les souvenirs (2011, ecranizat), Je vais mieux (2013, ecranizat), La tête de l’emploi (2014), Charlotte (2014), care câștigă Premiul Renaudot și Premiul Goncourt des Lycéens, Le Mystère Henri Pick (2016, ecranizat), Către frumusețe (Vers la beauté, 2018; Humanitas Fiction, 2020), Deux sœurs (2019), Familia Martin (La famille Martin, 2020; Humanitas Fiction, 2022), Numéro deux (2022). Autor prolific, Foenkinos a publicat de asemenea proză scurtă, piese de teatru și două volume pentru copii: Le petit gar¢on qui disait toujours non (2011) și Le saule pleureur de bonne humeur (2012).
Fragment
Valérie era exact cum mi-o imaginasem. Nu-mi arătase nici o fotografie de-a ei, dar, ascultând-o pe Madeleine, în mintea mea prinsese contur o siluetă care se dovedea asemănătoare. Era o femeie mai degrabă elegantă, însă puteai observa o oarecare descurajare în înfățișarea ei. Acestea fiind spuse, atitudinea ei a influențat prima mea impresie. S-a arătat încă de la început neîncrezătoare, privindu-mă direct, cu suspiciune. Era de înțeles: mama ei invitase acasă un necunoscut care o hărțuia cu întrebări. Mai mult ca sigur, Valérie mă lua drept un șarlatan, ceea ce, în sine, nu era chiar așa de departe de meseria de scriitor.
M-a întrebat încă o dată:
— V-ați întâlnit pe stradă, și mama v-a invitat la ea să beți un ceai?
— Da, într-adevăr.
— Și vi se întâmplă des să mergeți așa pe la femei în vârstă?
— Am să vă explic totul. Sunt scriitor…
Valérie s-a apropiat de mama ei:
— Ești bine, mamă?
— Foarte bine, i-a răspuns Madeleine cu un zâmbet larg, care a luat-o prin surprindere pe fiica ei.
Ca să detensionez atmosfera, am căutat numele meu într-un motor de căutare și i-am întins telefonul lui Valérie. A constatat astfel că nu mințeam, că publicasem deja numeroase cărți, dintre care unele se bucuraseră de un oarecare succes. Profitând de această imagine pozitivă, i-am explicat din nou motivul prezenței mele.
— Un subiect literar? Mama mea… un subiect literar? a răspuns ea șocată.
— Da.
— Mama mea? Un subiect literar?
— Este o idee puțin surprinzătoare, de acord… Dar m-am hotărât să opresc prima persoană care îmi iese în cale pe stradă… și să scriu despre ea.
— Și ați nimerit-o pe mama?
— Da. Mi-am spus că orice existență ar putea fi pasionantă.
— Cu siguranță. Da, cu siguranță. Dar cine va fi interesat de povestea mamei mele? Chiar și mie, fiica ei, mi se întâmplă ca poveștile astea să nu mă prindă.
— Credeți-mă, va fi tare de tot. Mi-a istorisit despre tatăl dumneavoastră, despre sora dumneavoastră… despre Lagerfeld…
— A, da? Și ce a spus despre sora mea?
— Știți… felul în care mi-ați pus întrebarea… un pic prea imperativ… mă face să cred că…
— Ah, am înțeles: scrieți romanul ca să scoateți la iveală secrete de familie. Tot ceea ce deranjează.
— Nu… nu aș face nimic împotriva voinței dumneavoastră.
— Așa spun toți. Nu citesc prea multe romane contemporane, dar am observat că a scrie este deseori un mijloc de a regla conturile.
— …
Nu știam ce să răspund. Avea dreptate. Romanele se vând din ce în ce mai puțin, iar acest fapt cântărește greu în preferința editorilor pentru polemici și confesiuni scabroase. Era o ispită și pentru mine? Nu puteam nega că nu așteptam de la eroina mea câteva secrete de familie care să te motiveze să dai pagina și să citești mai departe. În spatele atitudinii mele de scriitor interesat de viața unei bunici, nu se afla decât un vampir dornic de dezastre. Să fim sinceri: fericirea nu interesează pe nimeni.
— Nu mai spuneți nimic? a întrebat Valérie.
— Scuze, scuze… mă gândeam. Înțeleg perfect ceea ce simțiți. Credeţi că mă interesează numai suferința. Prefer să fiu cinstit cu dumneavoastră: nu vă pot garanta nimic. Mama dumneavoastră a acceptat să-mi vorbească și trebuie să fiu liber atunci când voi transcrie. Dar nu are nici o obligație să-mi spună tot…
— Știți foarte bine ce va urma. Dumneavoastră îi veți câștiga încrederea, este în vârstă, nu își dă seama chiar de toate…
— De ce spui asta? a intervenit sec Madeleine.
— Iartă-mă, mamă. Nu asta voiam să spun. Trebuie numai să verific ce anume îl motivează pe domnul.
— Încă o dată, vă înțeleg reticențele, i-am spus. Dar nu am intenții rele…
Valérie m-a privit fără să mai adauge nimic, apoi mi-a făcut semn să o urmez în bucătărie. „Revenim imediat“, i-a spus mamei sale, care părea șocată să fie astfel îndepărtată de la o discuție ce o privea. Cu vârsta, devine cu siguranță o obișnuință, ești subiectul unei discuții de parcă părerea ta nu ar conta. Urmând-o pe Valérie, mă gândeam la vehemența ei. De ce afirmase: „Nu își dă seama chiar de toate…“? Ai fi zis că se temea de ceva, se temea ca mama ei, din greșeală, să nu spună lucruri prea intime sau supărătoare.
Odată ajunși în bucătărie, a început să vorbească cu voce joasă. Vizibil stingherită, a înșirat câteva fraze previzibile despre precauții. Apoi a precizat că proiectul literar pe care-l aveam cu mama sa se va dovedi cu siguranță complicat, deoarece mama ei își pierdea memoria. Bănuiam eu că odată cu vârsta precizia amintirilor pălește. Dar Valérie a adăugat: „Suferă de un început de Alzheimer. Deocamdată este sub control, dar, pe zi ce trece, observ că se agravează, că uită momente din viața ei, prenume…“ Nu remarcasem nimic. Preț de două ore, Madeleine navigase prin viața ei cu o limpezime desăvârșită. Valérie a evocat starea de încântare dată de o primă întâlnire; asemenea acelor prime ședințe la psiholog care par extraordinare: ne eliberăm de tot cu o ușurare extatică, iar apoi, cu vremea, ne dăm seama că, în loc să ne ridicăm, mai mult ne afundăm.
Madeleine păruse fericită să scotocească în adâncul memoriei, de parcă ar fi vrut să-și dovedească sieși că ea era un roman pe care îl știa pagină cu pagină.
— Cred că proiectul meu literar nu-i va face decât bine, mi-am permis să-i spun lui Valérie.
— Nu mă îndoiesc. Și este clar că va fi interesant să stea de vorbă cu dumneavoastră, dar mă tem că de la un punct încolo se va afla față în față cu propria neputință. Înțelegeți de ce sunt neliniștită? Până una-alta, mama este bine, nu știe că suferă de primele simptome de Alzheimer. Nu-mi doresc defel ca proiectul dumneavoastră literar să-i facă rău…
Atunci, femeia aceasta pe care nu o cunoșteam a tăcut, ca și cum ar fi căzut pradă emoției. Mi se păruse bănuitoare și chiar un pic agresivă, dar acum înțelegeam că-și apăra mama; o apăra așa cum aperi un teritoriu atacat de dușmani și din care pierzi mai mult pe zi ce trece. I-am adresat un zâmbet plin de compasiune; dar mi-a fost rușine de acest zâmbet, pentru că era unul mincinos. Adevărul este că mă gândeam la romanul meu. Ca orice scriitor. Doar asta conta. Mi-am spus: proiectul tău constă în a opri o persoană întâlnită pe stradă pentru a scrie despre ea, și nimerești peste cineva care își pierde memoria. Ironia era prea mare. Dar mi-am dat seama că ar putea fi minunat să scrii despre o memorie care se diminuează, puteam să las pagini goale, capitole incomplete.
Atunci am hotărât să-mi răresc vizitele, ca să nu-mi obosesc eroina. Puteam pur și simplu să stau cu ea, fără să fructific neapărat acest răgaz. Plimbări prin cartier sau cumpărături la supermarket: momente ale vieții de zi de zi; totul putea fi interesant. Valérie mi-a întrerupt digresiunea:
— Desigur că mi se pare formidabil să scrieți despre mama. E o idee cam trăsnită, dar formidabilă. Consider că poate fi un cadou pentru copiii mei, dar…
— Dar ce?
— Aș vrea să vă propun ceva…
— Da, spuneți.
— Îmi închipui că, dacă veți scrie despre mama, veți dori să-mi puneți și mie întrebări.
— Da, probabil.
— În acest caz, ați putea să scrieți și despre mine. În fine, nu despre mine, ci despre toată familia mea. Despre soțul meu, despre copiii mei.
— Nu mă gândisem chiar la asta…
— Proiectul dumneavoastră literar presupune să aveți ca sursă de inspirație o persoană reală?
— Da.
— Nu vă împiedică nimic să lărgiți acest proiect incluzându-i și pe apropiații săi. Nu știu dacă suntem interesanți, dar avem cu siguranță lucruri de povestit.
— Este evident, dar…
— Ascultați, vă propun asta pentru a mă arăta cooperantă. Nu vreau să vă rog să găsiți o altă persoană pe stradă.
— …
A făcut o pauză, apoi a continuat:
— Am observat că prezența dumneavoastră îi face bine. Am văzut asta imediat ce am sosit. Dar intuiția mea mă determină să vă fac această propunere. Nu vreau ca mama să aibă impresia că tot proiectul literar se bazează pe ea. Asta mă sperie.
— …
Nu știam ce să cred despre propunerea ei. Mi se părea o infidelitate față de prima mea intuiție. Dar proiectul meu presupunea să mă las în voia hazardului, și nimic nu mă împiedica să continui acest hazard. Valérie a lăudat o vreme avantajele ofertei sale și am înțeles de ce proceda astfel. Nu voia să împiedice o aventură care, judecând după zâmbet, o entuziasmase pe mama ei. Însă dorea să despovăreze un dispozitiv care risca să devină constrângător pentru o memorie nesigură. De altfel, se pare că nu prea aveam de ales.
Ne-am întors în salon, și Valérie a anunțat: „Totul este în ordine, mama. Un scriitor va scrie despre viața ta; totuși este ceva frumos. Și va scrie și despre viața noastră. De altfel, o să meargă cu mine acasă în seara asta, la cină“. Așadar, nu aveam de ales. Dar era mai degrabă liniştitor să ai personaje care se ocupă de povestire.
***
Și iată-mă luând cina cu o familie pe care nu o cunoșteam. Eu, care evitam toate invitațiile și alte situații sociale inconfortabile, mă aflam în centrul unei acțiuni cât se poate de improbabile.
Prezentându-mă, Valérie și-a anunțat soțul și copiii că urma să iau cina cu ei în scopul de a scrie o carte. Privirea lor dezvăluia un fel de siderare. O fată, care mi-a fost prezentată sub numele de Lola, a bombănit: „Mama, ce înseamnă nebunia asta?“ La care fratele ei a răspuns: „Era mai bine când se apucase de olărit“. Mama lor le-a retezat-o printr-un „Vă aud!“. Patrick, soțul, nu a spus însă nimic. Ar fi putut să fie prietenos, să mă întrebe ce doream să beau, să i se pară situația amuzantă, dar nu, avea exact aerul unui soț care suportă un moft al soției. Luase o mutriță dubitativă față de Valérie, ca să-i arate că, pentru a-i face plăcere, accepta o situație absurdă. Dar ea știa să fie convingătoare; în câteva ore, devenise ambasadoarea căutării mele literare.
Când ne-am așezat la masă, domnea o tăcere totală. Toți se așteptau să vorbesc, desigur, să pun întrebări. Am sfârșit prin a mă prezenta în câteva cuvinte, nu mai înainte de a bălmăji că eram acolo în primul rând ca să-i ascult. Dar nimeni nu voia să vorbească. Valérie, vizibil stingherită de atitudinea lor, a încercat să destindă atmosfera: „E o situație stânjenitoare!“ Am schițat un gest liniștitor, spunând că nu era nici o grabă. Înțelegeam foarte bine acest timp de adaptare și poate că trebuia să le câștig încrederea înainte de a-mi face vreo confidență.
Apoi mi-am îndreptat atenția asupra lui Patrick. Avea aerul unui copil care nu renunțase la ideea că trebuie să devină puternic. Părea mai în vârstă decât Valérie; de fapt, erau născuți în același an. Se întâlniseră pe băncile facultății. Se plăcuseră într-un fel instinctiv, dar nu era vorba despre o dragoste la prima vedere. Fără să minimalizez lucrurile, am putea vorbi despre o iubire rațională. Pentru Patrick fusese prima sa mare poveste de iubire. Înainte de a o întâlni pe Valérie fusese mai degrabă respins de fete, avusese un soi de adolescență puțin ingrată, dar nu știam mai multe; cu prilejul următoarelor noastre discuții, va evita să abordeze această perioadă complexă. Cu toate astea, simțeam că ceea ce reprezenta miezul personalității sale – lipsa de încredere în el însuși – atunci se crease, între treisprezece și şaisprezece ani, în acest sentiment de a evolua în afara exaltărilor afective. Uneori este nevoie doar de câteva eșecuri pentru a deveni insensibil față de succes pentru totdeauna.
Constrâns de încă o privire a soției sale, Patrick nu a avut încotro și a început să vorbească. În loc să-și povestească anii copilăriei sau vreo amintire oarecare, a preferat să spună ce făcuse peste zi. Lucra pentru o companie de asigurări de mai bine de șaptesprezece ani. Încercam să-mi imaginez cum ar fi o viață atât de liniară, să mergi zilnic în același loc, să întâlnești aceiași oameni și să ai aceleași conversații în faţa automatului de cafea, de la care puteai primi și ciorbă. Trebuia să fie ceva care să-ți dea siguranță ca să treci prin viața profesională astfel. La drept vorbind, Patrick se afla într-o neliniștitoare zonă de turbulențe. De câteva luni, în departamentul său fusese numit un director nou. Jean-Paul Desjoyaux era caricatura unui mercenar al rentabilității. Scopul lui era să verifice totul în permanență. Ca să fiu mai explicit: urmărea cele mai neînsemnate greșeli și își îndemna angajații să se denunțe unii pe alții.
În dimineața aceea, Desjoyaux îl convocase ca să-i propună o întâlnire peste trei zile. Ce supliciu. De ce nu precizase imediat ce voia să-i spună? Urma să aibă un nod în gât pentru câteva zile. Desjoyaux nu lăsase să i se citească nimic în privire, chipul lui nu dezvăluia nimic. Gradul suprem al hărțuielii: maniera aceasta rece și aproape zâmbitoare de a comite o crimă salarială. Cu siguranță că o asemenea atitudine dovedea sadism; era pe deplin conștient, dat fiind contextul general, că va face să sufere un angajat, anunțându-l că vor discuta peste trei zile; ba mai rău, adăugase că era imperativ să-l vadă. Cuvintele au un sens. Imperativ vrea să spună că este vorba despre ceva important, hotărâtor; mirosea a condamnare.
În seara când ne-am întâlnit, Patrick luase cina cu familia, spunându-și că nu peste multă vreme va deveni șomer. Asta i se întâmplase lui Lambert; concediat de azi pe mâine. Reducere de personal. „Nu-i grav“, i s-a spus. „Sunteți tânăr, nu aveți copii, va fi lesne să o luați de la capăt.“ În ziua de azi nimic nu este lesne, și cu atât mai puțin să o iei de la capăt. Patrick se întâlnise cu Lambert în urmă cu două săptămâni și i se păruse tras la față. Lambert încercase să lase impresia că totul este în ordine, dar era evident că lucrurile nu stăteau așa. Patrick se prefăcuse că îl crede pe Lambert, ca să nu-l stânjenească, dar acum îi părea rău; ar fi trebuit să-i spună: „Ascultă, se vede de la o poștă că nu ești bine. Hai să bem o cafea și să vedem ce putem face“. Dar nu, nu a spus nimic și l-a lăsat pe Lambert să coboare la metrou și să se piardă în mulțime.
Patrick încercase să-l sune, dar intrase mesageria, care spunea că numărul format nu este alocat. De ce se întâmpla asta? Toată lumea vrea să-și păstreze numărul. Să poți fi contactat este sloganul vremii noastre. Probabil că nu-şi plătise facturile, iar contractul fusese reziliat. Nu exista altă explicație. Patrick nu-l mai putea contacta, nu mai avea posibilitatea de a discuta cu el şi altceva decât banalitățile schimbate între doi colegi care se întâlnesc pe stradă şi își zâmbesc forţat. Poate că peste trei zile va fi rândul lui. Poate că-și va pierde și el numărul de telefon… O să fie de negăsit. Peste trei zile, perversul acesta de Desjoyaux îi va explica de ce dorea imperativ să-l vadă.
Desigur că anumite detalii mi-au fost povestite mai târziu de Patrick. Dar, la cina aceea, el s-a confesat destul de mult în cele din urmă. Valérie părea surprinsă, cu atât mai mult cu cât debutul serii nu lăsa defel să se întrevadă așa ceva. Hotărât lucru, nu cântărisem nevoia fiecăruia de a se confesa, de a exprima ceea ce își amintește de îndată ce o ureche exterioară îşi propune să asculte. Rolul meu nu era nici să comentez, nici să dau sfaturi, cel puțin nu pentru moment. Mă mulțumeam să emit câteva semne de compasiune, cu distanța de care aveam nevoie ca să transcriu lucrurile fără să fiu prea afectat. Cu siguranță că atitudinea asta a fost cea care l-a determinat să mă întrebe:
— Dar poveștile mele despre Desjoyaux chiar vă interesează?
— Da, bineînțeles. Şi cred că vor fi interesaţi şi cititorii. Cu toţii avem în jurul nostru un Desjoyaux, am spus cu toată seriozitatea de care eram în stare.
Şi chiar eram convins de asta. Nu pentru că am avea toţi un şef psihopat, ci pentru că, în ceea ce mă priveşte, toate poveştile îşi răspund. Deseori sunt surprins să constat în ce măsură cititorii se regăsesc în romane, inclusiv în cele a căror intrigă este dintre cele mai neplăcute. Pândim pretutindeni reflectările intimității noastre. Aşa că, da, eram sigur că acest Desjoyaux ar putea fi un fel de simbol al tratamentului ingrat prin care fiecare dintre noi trece într-un moment sau altul al existenței. De altfel, putem fi empatici cu acest bărbat fragilizat, acest bărbat care încerca să țină piept unei forme de umilire organizată. În orice caz, asta simțeam.
