Recunosc, din momentul în care mi-a fost înmânat, volumul „Invizibil” semnat de Manon Pițu mi-a părut, ca exercițiu estetic, un îndreptar pentru antrenat bocitoarele, iar ca scriitură, un loc în care spațiul cuvintelor nu se lasă nicicum recuperat de unul al ideilor, dar se lăsa dominat de unul al deconstrucției imaginilor.

Mă înșelasem în mare parte. După câteva lecturări atente am reușit să înțeleg de ce mi-a fost atât de greu să pătrund poemele – pentru că acestea nu respectă canonul actual – Manon nu se angajează într-un proces de tehnicizare a poeziei, ea nu devitalizează spațiul poetic, ea îl transcrie din realitatea imediată și îl adaptează. De fapt, pe volumele de genul acesta nu ar fi rău, asemenea modelului cinematografic, să atașăm sintagma „bazat pe fapte reale”.

Articulat pe un anumit sens, volumul este gândit prin elementele care îl constituie ca un tot, „invizibil” devenind probabil un manifest care nu se mulțumește cu alcătuirea poeziei actuale din frânturi, unul care să privească mai degrabă ansamblul, care să scoată natural poezia dintr-un spațiu strict ontologic (Obiecte ascuțite care-au căutat suflete/și-au găsit mici tumori/pielea asta nu obosește să-și cârpească luciul/cheamă-n neștire haitele să se oglindească/în bucăți ce nu lipsesc – „câine credincios”).

Am putea crede că poeta este dezamăgită din cauza devitalizării profunde a spațiului social, un spleen ușor de recunoscut, având tendința uneori să neutralizeze spațiul poetic și simțind constant nevoia să își reconfirme existența concretă, acolo unde ființele își pierd din consistență ( Ape repezi crestează-n carne vie/întreagă, captivă-ntr-o piele intactă/scurgându-mă cu viață cu tot – „urma sângelui meu”).

(Ce e exclus cuvintelor nu există – „invizibil 2”) poate fi privit ca o altfel de traducere a sintagmei „la început a fost cuvântul”, și astfel invocarea de simboluri veterotestamentare denotă o relație intimă pe care Manon o are cu poezia sa, dar despre care nu-i place să vorbească, o raportare asumată la un soi de umanitate degradantă, fără limite, care stă să absoarbă toată bunătatea individuală a celor care o compun, prin urmare rezerva autoarei în a verbaliza o astfel de relație poate fi ușor înțeleasă.

În multe dintre poemele care alcătuiesc invizibilul există o fascinație a suferinței, o fatalitate asumată prin care se caută accederea într-un timp etern, cu tonuri grav-ritualice, prin această deconstrucție a geometriei trupului în materie pulsatilă.

Încercând, într-o formulă subtilă, să se sustragă kitsch-ului cotidian, de efectele unui search implacabil, Manon iese de multe ori din zona poeticului, prin urmare e limpede că scrie nu pentru a exulta, nicidecum pentru a-și aproba un succes poetic, nici măcar pentru a-și crea falsa impresie că se află în posesia adevărului, ci mai degrabă pariind că acest tip de discurs poate schimba sensul adevărului, impunând o altfel de dimensiune poetică (Liniștea/ se târăște pe un perete curb/învață înotul cuminte… – „trei părți umbră”).

Ioan MATEICIUC (despre „Invizibil”, Editura Charmides, 2016, Manon Pițu)

Patreon - O mie de semne

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.