Librăria Humanitas de la Cișmigiu a găzduit aseară lansarea volumului „Iancu Bălăceanu – Memoriile unui pașoptist-model. Amintiri politice și diplomatice, 1848–1903”, apărut recent în colecția Memorii/Jurnale a Editurii Humanitas în traducerea și îngrijirea Georgetei Filitti.

La eveniment au participat istoricii Sergiu Iosipescu și Alina Pavelescu, precum și traducătoarea cărții, Georgeta Filitti.

A fost o seară de marți liniștită la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, în care vorbitorii au evocat personalitatea lui Iancu Bălăceanu, cel care, plecat din sânul unei mari familii muntene, după studii la Paris, ajunge să frecventeze cancelariile Europei și să aibă un rol în aducerea lui Carol I pe tronul României, dar și să aibă, cu totul, o viață bogată și pe alocuri aventuroasă, dacă e să ne referim la revoluția de la 1848 și la anii de exil care i-au urmat.

Moderatorul lansării, directorul de promovare al Grupului Humanitas, Gabriela Maaz, i-a dat cuvântul mai întâi istoricului Sergiu Iosipescu, cercetător, directorul departamentului de monumente istorice și peisaje culturale de la Institutul Național al Patrimoniului.

Sergiu Iosipescu

„Iancu Bălăceanu este într-adevăr o personalitate fascinantă. Este un participant activ la viața politică românească, din preajma anului 1848 și până în pragul secolului al XX-lea. Doamna Filitti îl înfățișează în introducerea sa ca un pașoptist model. El are șansa să trăiască mai mult decât ceilalți pașopriști, până în 1914, și să contribuie din plin la crearea României moderne, a vechiului Regat.

În 1913, ultimul an de viață al lui Iancu Bălăceanu, bunicul meu, ieșit inginer din Școala de poduri, drumuri și șosele, avea 600 de lei aur leafa lunară. Ca să vă dați seama cam ce însemna, un prânz bun la Capșa era o băncuță. Băncuța este moneda de argint cu chipul lui Carol I, care era de 50 de bani. Cam aceasta era socoteala.

România aceasta, a vechiului Regat, realizată de generația lui Iancu Bălăceanu, arăta ca un fel de clește imens, care era însă bine ancorat la mare. Iancu Bălăceanu a fost cam în toate momentele esențiale ale schimbărilor produse în soarta românilor din secolul al XIX-lea. A fost la 1848, a jucat un rol important, prin eliberarea, de pildă, a guvernului provizoriu arestat de generalul Odobescu.

A jucat un rol în încercarea de rezistență împotriva ocupației rusești, în august-septembrie 1848, și a mai jucat un rol într-o perioadă de la 1849 la 1856, care a însemnat o perioadă de extraordinară influență a românilor pe lângă curțile străine, grație căreia Napoleon al III-lea, Împărăteasa Eugenia, cabinetul britanic, au fost toți câștigați, mai mult sau mai puțin, în forme diverse. Am putut realiza astfel, în 1858-1859, Unirea.”

Alina Pavelescu

S-a adresat după aceea publicului Alina Pavelescu, cea care și-a lansat recent, la Editura Humanitas, în colecția coordonată de Andreea Răsuceanu, romanul „Sindromul Stavroghin”.

„A fost o surpriză pentru mine să descopăr un personaj care e un diplomat specific epocii sale. În același timp are o trăsătură de originalitate și de personalitate foarte pronunțată. Este, în primul rând, un individ foarte dinamic. În al doilea rând, este un individ foarte pasional, ceea ce poate să pară ciudat la un diplomat. Te-ai aștepta ca un diplomat să fie o persoană rece, distantă, să păstreze aparențele, la modul cel mai formal.

Iancu Bălăceanu nu e deloc așa. E un om care are antipatii tenace, iar ăsta este un semn că ai o inteligență mobilă totuși. Prima victimă a acestei antipatii tenace nu e nimeni altul decât Mihail Kogălniceanu, pe care o să-l găsiți descris în niște culori absolut sumbre, firește nedrepte.

Cred că a fost o muncă de editor foarte serioasă pentru doamna Filitti să încerce să demonteze cât de cât în note toată avalanșa de acuzații la adresa lui Kogălniceanu, altminteri prezentate frumos de Iancu Bălăceanu. Par foarte credibile pentru cititorul neavizat.

Un al doilea personaj față de care îndrăznesc să recunosc că și eu împărtășesc antipatia lui Iancu Bălăceanu, la distanță de un secol, este Petre Carp. Iancu Bălăceanu îl are mai întâi subordonat la Legație, și apoi ministru, iar din ambele posturi îl descrie într-o manieră deloc măgulitoare pentru Petre Carp, ca pe un individ oportunist, incult, gata de orice, inclusiv să-și schimbe opiniile de pe azi pe mâine pentru a face carieră.

Ei bine, al treilea individ pe care în mod evident nu îl iubește Iancu Bălăceanu – și sigur că nu-și permitea să fie la fel de caustic așa cum este cu ceilalți doi – este însuși Carol I, pe care într-adevăr îl aduce pe tronul României, conspiră la aducerea lui pe tron. În mod evident, Carol I îl dezamăgește la un moment dat pe Iancu Bălăceanu, așa cum îl dezamăgise și Cuza.

Iancu Bălăceanu a fost unul dintre cei care au complotat pentru aducerea lui Cuza în Țara Românească, după care însă n-a avut nicio problemă să aplaude «monstruoasa coaliție».”

Georgeta Filitti

Cea care a încheiat discursurile acestei plăcute seri de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu a fost traducătoarea cărții, doamna Georgeta Filitti:

„În această carte este concentrată mai mult de o jumătate de veac de istorie românească și sunt tot felul de povești care ar putea fi transpuse într-un film cu mare succes. Iancu Bălăceanu a fost mare prieten și mare iubitor al lui Ion Ghica. Cariera lui politică se desfășoară în siajul acestuia.

Iancu Bălăceanu este foarte categoric. El nu e omul care să se îndoiască. Știe întotdeauna ce se întâmplă. În afară de Ion Ghica, nu reușește să-și păstreze buna părere despre oameni totuși foarte importanți, față de el și față de Nicolae Bălcescu, dar să spunem că Bălcescu moare la timp. E de presupus că dacă ar mai fi trăit zece ani, nu cred că devenea «roșu», ci devenea de dreapta.

Amintirile lui sunt pline de istorie și de povești. Relația cu Petre Carp este absolut savuroasă. Reușește să încondeieze niște oameni, dar dacă l-ai citi numai pe Bălăceanu, firește că lucrurile ar sta foarte rău. Eu am mărturisit în repetate rânduri că marea mea dragoste rămâne Mihail Kogălniceanu. I-am editat nouă volume din operă.

Vă mărturisesc că mi-a făcut o imensă plăcere să scot ediția asta, dar aproape la fiecare pagină în care Iancu Bălăceanu îl pomenește pe Kogălniceanu m-am și enervat. Dacă-l citești numai pe el, ai impresia că ai de-a face cu un ministru din guvernul Dăncilă. Rămâi uimit de situația absolut nedumeritoare. Cum e cu putință ca un om atât de mediocru să fie totuși în fruntea țării? Să facă ce-a făcut Kogălniceanu.

De aceea trebuie să tragem și o învățătură: niciodată, ca istoric, să nu uităm ce fac ziariștii. Caută informații din trei surse – mă refer la ziariștii onești, evident, nu cei de scandal – până să dea la iveală o știre. Cred că și istoricii trebuie să facă același lucru, și anume să se informeze din mai multe părți, pentru că portretul lui Kogălniceanu care reiese din această carte este oribil și nu-i adevărat deloc.”

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment