Librăria Humanitas de la Cișmigiu a găzduit aseară lansarea romanului „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa”, de António Lobo Antunes, recent apărut la Editura Humanitas Fiction în colecția „Raftul Denisei”, care este coordonată de scriitoarea Denisa Comănescu. Traducerea cărții este semnată de Dinu Flămând și Anca Milu Vaidesegan.

La eveniment ar fi trebuit să participe și celebrul scriitor portughez, însă, așa cum ne-a anunțat Denisa Comănescu, acesta n-a putut veni în România din cauza unor probleme de sănătate.

Au participat, pe lângă moderatoarea Denisa Comănescu, criticul literar Adina Dinițoiu, precum și cei doi traducători, scriitorul Dinu Flămând și lector universitar doctor Anca Milu Vaidesegan.

A fost o seară contrastantă, care a debutat cu referințele aplicate și decente ale Adinei Dinițoiu, a continuat cu o adevărată prelegere despre roman și despre opera lui António Lobo Antunes a doamnei Anca Milu Vaidesegan și s-a încheiat cu discursul formidabil, plin de forță, al lui Dinu Flămând.

De aceea am să mă rezum să redau aici câteva pasaje mai relevante din cele spuse de Adina Dinițoiu, precum și din discursul hipnotic al lui Dinu Flămând.

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

„Anul trecut António Lobo Antunes a venit la București. A fost chiar aici, în Libăria Humanitas de la Cișmigiu, dar și într-o altă sală, la biblioteca BCU, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie, împreună cu Dinu Flămând, care este și un prieten foarte bun al scriitorului. Cu ce ocazie? Cu ocazia lansării unui alt roman, Pe râurile ce duc…, publicat în 2010 și apărut în românește în traducerea de excepție a lui Dinu Flămând în 2018.

Anul acesta apare un nou roman, mai amplu și poate mai puternic. Autorul, cel puțin, e convins că acest roman e mai bun decât anterioarele. Am rămas cu impresia puternică a acelei întâlniri și îmi amintesc că a spus acolo că a cochetat devreme cu literatura, înainte de a ajunge pe front.

A fost pe front, ca medic militar, între 1971 – 1973, în războiul colonial din Angola. Spunea: «După ce m-am întors din război am simțit că într-adevăr pot să scriu, că am ceva de spus.» A fost experiența traumatică, dar și declanșatoare a scrisului lui. În acest roman, Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa, revine puternic această experiență.”  

Dinu Flămând

Dinu Flămând

„ António Lobo Antunes voia să vină la București. Mi-a spus să vă transmit că-i pare foarte rău că n-a putut să ajungă și că ar fi fost foarte fericit să se afle la lansarea acestui nou roman. El iubește România și nu o face în mod festiv. Se simte efectiv foarte bine aici.

Pentru mine, António Lobo Antunes este cel mai important, cel mai complex scriitor pe care l-am cunoscut în viața mea. O spun cu mândrie și cu uimire de fiecare dată când descopăr altceva la el. Nu m-aș fi încumetat nici eu să mai traduc un roman dacă nu mă simțeam obligat, pur și simplu. Este o proză de o densitate și de o complexitate extraordinară, care face cinste unei case de editură care o publică.

Este un model despre literatura mare. Nu înseamnă însă că este singura și nu înseamnă că este literatură care poate fi citită cu ușurință. Ca să citești Lobo Antunes trebuie să ai talent de cititor, care se însoțește cu cultură.

Această carte este și nu este despre războiul din Angola. El o spunea, pe bună dreptate, că n-a scris niciodată despre război, pentru că nici aici nu dă vreun amănunt despre atacuri, despre acțiuni, despre locuri, despre fronturi și așa mai departe. Nici măcar despre camarazii lui.

Toată viața lui a avut un respect enorm pentru această comunitate de arme, unde probabil că s-a simțit apărat de colectivitate. Târziu am aflat și eu că această poveste cu înfierea unui copil îi aparține oarecum și lui. Este ceea ce nu știți probabil. Într-un singur interviu mărturisește că a vrut să înfieze un copil din Africa.

În momentul în care i se născuse prima lui fetiță și pe care nu o văzuse – evident, se născuse în timp ce era acolo, unde era atât de puternică trauma războiului – simțea nevoia să aibă un suflet lângă el. Era efectiv un copil care rămăsese orfan, dar căruia i s-au găsit niște bunici, deci n-a putut să-l aducă.

A vrut, așadar, să înfieze un copil, dar nici el, a mărturisit, nu știa de ce. Și aici este una din cheile romanului. Tot ceea ce fac personajele este explicabil și inexplicabil. Plonjonul lui în toate aceste conștiințe, în această lume coșmarescă, pe fundalul unui război, pe fundalul ororilor care se desfășoară, pe fundalul amintirilor care se deapănă în toate felurile…

Nu găsește nicio explicație și nu găsim niciodată explicații la întrebări fundamentale, de ce moartea, de ce iubirea, de ce este, de ce nu mai este, cum acceptăm faptul că vom dispărea, cum negociem cu durerile noastre. Acestea sunt pietrele.

Cum negociem zilnic cu durerile noastre, care nu-s neapărat fizice. În cazul lui și în cazul unuia din personaje, aici e vorba de un cancer. Sunt dureri pe care le ducem cu noi și care devin mai ușoare sau mai apăsătoare în funcție de conjuncturi pe care nu le stăpânim, nu sunt în stăpânirea noastră. Aici este latura de dramă antică la Lobo Antunes. Nici el n-are răspuns în fața Sfinxului.”

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment