„Așteptarea Penelopei” (Editura Polirom, 2019) este prima carte de Aurora Liiceanu pe care o citesc. Firește că, în preumblările mele prin antiacariate, librării sau pe la evenimente (am participat chiar la lansarea precedentei cărți a doamnei Liiceanu, „Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov”, apărută anul acesta la Polirom tot în Seria de Autor Aurora Liiceanu) am văzut mai multe volume, mai vechi sau mai noi, semnate de cunoscuta autoare. Cumva însă astrele nu s-au aliniat, iar aceste cărți au „fugit” de sub privirile mele și au absentat din registrul intereselor mele literare imediate.

N-a fost însă neapărat o lipsă de interes, ci mai degrabă rezultatul unor reticențe ale căror cauze mi le formulasem a priori: doamna Liiceanu, fiind un reputat psiholog, îmi dădea senzația că se situează, cel puțin din punctul de vedere al subiectelor abordate, undeva deasupra preocupărilor mele și, evident, pe un alt palier, net superior, de cunoștințe în domeniu. Așadar, a fost mai degrabă vorba de o neînțelegere provocată de lipsa acestor cunoștințe și de retractilitatea mea deferentă în fața unor autori de acest fel.

Nu mică mi-a fost mirarea – și o spun fără să știrbesc ceva din profesionalismul și dăruirea în scris a doamnei Liiceanu – când am început să citesc „Așteptarea Penelopei” și am descoperit, în prefața denumită sentențios „Precizare”, următorul pasaj: „Dacă există, și sigur există, stângăcii lingvistice ale textului, pe care mi le asum, ele se datorează mai ales faptului că mă consider mai mult vorbăreață decât scriitoare”.

Ei bine, am parcurs această „vorbărie” întinsă pe aproape 200 de pagini într-o singură zi, lucru care, așa cum am mai mărturisit, mi se întâmplă foarte rar și în cazul cărților care îmi plac foarte mult sau au subiecte apropiate de gusturile și de zonele mele de interes literar. Lucrul ăsta s-a petrecut acum, citind cartea doamnei Liiceanu, ultima consecință fiind debarasarea de complexul de inferioritate de care am pomenit mai sus și evacuarea acelui gen de retractilitate pe care o am în fața oamenilor mult mai pregătiți decât mine.

Asta nu înseamnă că am făcut un salt cultural brusc și m-am autocatapultat în liga doamnei Liiceanu. Ceea ce s-a întâmplat este seducția pe care domnia sa a exercitat-o, scriind această carte, asupra nervului meu literar, îndeosebi datorită referințelor la Hemingway și la Gabriel Garcia Marquez.

Citisem de curând excelentul volum „Iubirile lui Hemingway povestite de el însuși și consemnate de A.E. Hotchner”, apărut în primăvară la Editura Humanitas, și mă lăsasem, la fel, sedus de relatările foarte directe ale lui Hotchner despre celebrul scriitor american. Doamna Liiceanu reia în „Așteptarea Penelopei”, citându-l pe Hotchner, povestea destrămării mariajului dintre Hemingway și prima lui soție, Hadley, precum și modul în care Pauline, a doua sa soție, a reușit să dinamiteze fundamentul aparent solid al căsniciei viitorului său soț.

Ce e extrem de interesant în „Așteptarea Penelopei” este modul în care doamna Liiceanu preia mai multe povești (cum ar fi, printre altele, cea binecunoscută dintre Florentino Ariza și Fermina Daza din celebrul roman al lui Gabriel Garcia Marquez, „Dragoste în vremea holerei”) și le reduce la numitorul comun al temei așteptării, personificată de fidela consoartă a lui Odiseu, Penelopa, cea „considerată modelul femeii care așteaptă”.

De aici înainte trebuie să vă așteptați la incursiuni sapiențiale atât în cele două epopei ale lui Homer, Iliada și Odiseea – dar cu precădere în perioada cât a durat „așteptarea Penelopei” și drumul de întoarcere a lui Odiseu în Ithaca – cât și în literatura modernă, cu „stații” interesante și excitante cultural precum – lăsându-le la o parte pe cele pomenite deja – Minciunile femeilor, romanul Ludmilei Ulițkaia, The Penelopiad a nu mai puțin celebrei Margaret Atwood (care este și o cunoscută feministă), F. Scott Fitzgerald, Gertrude Stein (ambii în incursiuni la fel de seducătoare în perioada années folles), Alexandre Dumas-tatăl cu al lui Conte de Monte-Cristo, Moștenirea Eszterei a scriitorului maghiar Sandor Marai, Virginia Woolf, Italo Calvino și, firește, Nabokov.

Asta ca să nu mai pomenesc de „stația Cesaria Evora”, celebra interpretă din Insulele Capului Verde, „Diva desculță” care a strecurat în sufletele ascultătorilor ei acel Sodade despre care doamna Liiceanu precizează că este „cântecul” care „are acea tânguire, acea suferință după ceva pierdut, ceva iubit, fie un loc, fie o persoană”.

Cum a reușit autoarea în doar două sute de pagini să pună cap la cap toate aceste opere și să extragă din ele nutrientul pentru propria temă și pentru conceperea cărții de față? Ei bine, acest lucru ține cel mai probabil de priceperea Aurorei Liiceanu de a crea o sinteză, un eseu din care cu abilitate a evacuat virusul plictiselii docte și a adăugat un ingredient coagulant care ține cumva laolaltă opere și autori în aparență atât de diferiți. În ciuda alintului de care doamna Liiceanu se lasă ea însăși sedusă afirmând că se consideră „mai mult vorbăreață decât scriitoare”, „Așteptarea Penelopei” este o carte concepută de o scriitoare veritabilă și, evident, de o remarcabilă eseistă.

Aș numi „Așteptarea Penelopei”, în urma acestor considerații, o carte sprintenă, nu neapărat „vorbăreață”, ci mai degrabă atent comprimată, cu subiecte care nu se comportă centrifugal, dimpotrivă, care au tendința constantă de a fi atrase în creuzetul temei „așteptării”, operațiunea de laminare textuală reieșită din acest proces fiind una mai mult decât reușită. De ce, veți vedea – și poate îmi veți da dreptate – în timp și după ce veți citi cartea.    

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.