Să ne-nțelegem: probabil în toate neamurile lumii ăsteia mari viețuiesc oameni excepționali. Au statutul lor, își văd de treabă, excelează într-un domeniu sau altul, așa e făcută lumea.

Dar ca la noi, la nimenea. Ceaușescu o fi murit în 89, dar încă ne bântuie. Cum câștigă vreun românaș un premiu sau o medalie sau cine mai știe ce distincție la Campionatul Mondial de Cartofi Prăjiți sau la Concursul Internațional de Stat pe Scaun Viteză, cum începe dezmățul: genial, extraordinar, unic. Un înotător e genial, un bucătar e un om extraordinar, un scriitor e unic, mai ceva ca personalitatea unică multilateral dezvoltată. Avem nevoie de idoli ai națiunii ca de aer, nu dormim noaptea de focul lor, ne trezim dimineața și ne-nchinăm la știrile cu excepționali din ăștia ca la icoane.

Și apoi, neamu’ lu’ Cănuță, ne supărăm foc când ne mai zice câte unu’ că am luat-o pe pustii și nu suntem un popor chiar așa de plin de realizări, ba chiar nu reușim să ne revenim și trăim în țara asta pe jumătate-n ruine ca după un cataclism nuclear, iar Schengenul și alte spații economice și politice ne sunt pentru totdeauna închise, pentru că suntem români și-n realitate unici și excepționali suntem în alte sensuri, pe care nu le detaliez aici.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.