Să ne-nțelegem: probabil în toate neamurile lumii ăsteia mari viețuiesc oameni excepționali. Au statutul lor, își văd de treabă, excelează într-un domeniu sau altul, așa e făcută lumea.
Dar ca la noi, la nimenea. Ceaușescu o fi murit în 89, dar încă ne bântuie. Cum câștigă vreun românaș un premiu sau o medalie sau cine mai știe ce distincție la Campionatul Mondial de Cartofi Prăjiți sau la Concursul Internațional de Stat pe Scaun Viteză, cum începe dezmățul: genial, extraordinar, unic. Un înotător e genial, un bucătar e un om extraordinar, un scriitor e unic, mai ceva ca personalitatea unică multilateral dezvoltată. Avem nevoie de idoli ai națiunii ca de aer, nu dormim noaptea de focul lor, ne trezim dimineața și ne-nchinăm la știrile cu excepționali din ăștia ca la icoane.
Și apoi, neamu’ lu’ Cănuță, ne supărăm foc când ne mai zice câte unu’ că am luat-o pe pustii și nu suntem un popor chiar așa de plin de realizări, ba chiar nu reușim să ne revenim și trăim în țara asta pe jumătate-n ruine ca după un cataclism nuclear, iar Schengenul și alte spații economice și politice ne sunt pentru totdeauna închise, pentru că suntem români și-n realitate unici și excepționali suntem în alte sensuri, pe care nu le detaliez aici.