„Cartofii ăștia sunt geniali”, zice vocea lui de la masa vecină. „Demențiali”, îi răspunde tovarășul lui, privind cu ochi sclipitori bucățile galbene de carbohidrați prăjiți din farfurie și ștergându-și balele din colțul gurii. Nu-mi dau seama cum s-a ajuns aici, dar de fiecare dată când aud o discuție despre mâncare între români d-ai mei îmi imaginez că ne bântuie foametea sau geniul culinar sau ambele chestiuni, e ceva straniu și complet idiot în felul în care curg epitetele, e măreția patriotică a românului mort la Plevna sau, și mai corect, abilitatea noastră infinită de a ne extazia în fața celor câteva realizări mărunte pe care la ridicăm la nivel de simboluri naționale.

Recunosc, nu mă pot abține și de fiecare dată când aud vreo replică din asta las să-mi scape un „Da, bă, cartofii ăștia e geniali ca tine”. Mi-am creat un nume printre oameni și nu pot să renunț la el, ar fi păcat. Și chiar dacă, recunosc, și mie îmi plac cartofii prăjiți, îți dau cuvântul meu de pionier că – să mă scuze solanum tuberosum, plantă erbacee din familia solanaceelor -, un cartof, chiar și prăjit, e-ntotdeauna și necondiționat prost făcut grămadă.

Patreon - O mie de semne
Author

Sunt de meserie scriitor-traducător, veriga lipsă dintre vânător-culegător și om. Faptul că nu-mi plac lucruri nu mă transformă în cuvântul cu H care-ți place atât de mult, e pur și simplu lucrul care mă ține normal la cap.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.