O vorbă de-o prostie monumentală, poate românească la origine, spune că haina-l face pe om. Nu ne spune și ce-l face. Ce-mi dau seama, îmbătrânind, e că pe unii haina îi face direct intelectuali. Teme-te de ei! Într-o lume a treningurilor de lux și a hainelor casual, mai degrabă uniformizante decât menite să sară-n ochi, intelectualul bine îmbrăcat are ceva dintr-un DEX ambulant care a căzut în șifonier dis de dimineață și-a rămas undeva la limita dintre a se spânzura cu cravata și a nu mai încăpea în sacou de-atâtea vorbe mari câte poate profera. Nu că vorbește-n citate, la limită oricum e posibil să nu le știe, dar procopsitului ăstuia haina îi conferă un anume accent aristocratic, o alură de bibliotecă la defilare, de dineu diplomatic la care obligatoriu îți stă un os în gât – și asta numai și numai după ce ai sorbit un melc direct din cochilie.
Dar ce-l face cu totul și cu totul deosebit pe intelectualul bine îmbrăcat e atitudinea de cocalar tatuat până-n albul ochilor care tocmai și-a parcat S500-le crem în față la Academia Franceză, un dispreț suveran pentru tot ce mișcă, privirea din înalturi și, dar asta nu tot timpul, ci doar în cazul celor cu adevărați dăruiți, capacitatea inepuizabilă de a umbla prin lume cu papion la gât.
