Oi fi eu mai sucit, dar când aud cuvântul „obiectivitate” în materie de literatură proprie mi se face pielea de găină și m-aș apuca de săpat via – doar că n-am așa ceva. În esență, tot ce mi (ni) se cere ca scriitor(i) e să fim obiectivi, să ne transformăm în mamele tuturor răniților, ba, și mai mult, să ne privim scrierile ca pe un bun comun, în mare parte al celorlalți, pentru că Noul Colectivism nu acceptă egoismul decât când e vorba de marii lor preoți, în rest e câh.
Și eu care mă gândeam că tocmai de aia scriu, pentru că sunt eu, pentru că am ceva de spus și chiar nu trebuie să stau toată ziua bună ziua să mă obiectivez, eu care mă gândeam că dacă tot am semnat cărțile astea sunt ale mele, nicicum ale altcuiva sau ale vreunei generații sau, mai știu eu, ale unei rețele de influență sau ale vreunui organism pseudo-legal de protecție a drepturilor delfinilor, sunt doar cărțile mele, lucrurile create de mintea mea.
Greșit, într-o lume sucită și total caraghioasă și-n același timp sinistră scriitorul, creatorul trebuie să devină obiectiv, rece, un soi de sociolog sau politolog aterizat într-o ogradă greșită. Că subiectivitatea e păcat mare și-i discriminează pe ceilalți, păcatele mele, și tot ce am de făcut e să trăiesc viețile lor, cu a mea am terminat.
