Un spectru bântuie literatura: virgula, cu înfiorătoarea ei extensie patologică numită virgulită. E o boală. E un blestem care-mi distruge credința în umanitatea literată și în posibilitatea (ab initio vagă) ca obiectul numit carte să supraviețuiască. Cum funcționează? Se ia un scriitor (o scriitoare) și e pus să scrie fraze mai lungi de douăzeci de cuvinte. Imediat ce se produce fenomenul, remarcăm o erupție de virgule pe lângă care tragediile produse de vulcani par adevărate binecuvântări. Fraza se frânge, se sparge-n figuri, se contorsionează la bară, plânge-n pumni, râde ca proasta, face orice altceva decât ar trebui să facă o frază, anume să transmită un gând coerent care la limită să poată fi rostit fluent. Sunetul are ceva dintr-un motor cu ardere internă cu cilindrii dereglați, dintr-un copil care bate la tobe aleatoriu, din mișcarea plină de eleganță și haz a cozii unui cățel fericit. Nu mai e literatură, e teoria haosului în desfășurare.
Iar la toate acestea se adaugă uneori – spre o mai fericită și grabnică moarte a subsemnatului – laudele grupului de influență din care face parte așa-zisul scriitor. Sfârșitul lumii vine după virgulă, dacă nu chiar concomitent cu ea.
