Pe cuvânt că nu știu cum reacționează alți oameni la boala asta, dar: de fiecare dată când în urma vreunei realizări oarecare mă văd scufundat într-un ocean de laude îmi vine să intru în pământ și să rămân acolo. E o boală care bântuie lumea (extra)literară și numele ei e vorbemarită, adică abilitatea oamenilor de a spune și scrie atâtea superlative, încât săracul scriitor nici nu mai știe pe ce lume trăiește. Prin extraordinar și epocal la chiar genial, tot ce atinge respectivul se transformă atunci în capodoperă și orice mâzgălitură e cel puțin Divina Comedie varianta a doua revizuită și adăugită.
Iar când vorbemarita chiar intră în faza terminală referirea nu se mai face la operă. Nuuu, abia atunci devine tragic, pentru că operei cu pricina îi e asimilat neapărat omul și-atunci, din bolgii pe care pentru totdeauna le credeam ferecate, epitetele mai-nainte atribuite textului sunt brusc puse-n cârca omului și zău că sper din toată inima mea de copil că nimeni nu se simte bine când e numit un om extraordinar, o minte genială, alte injurii din astea. Caz în care neapărat îmi tai niște slană cu ceapă și mă pregătesc să mă transform în statuie, gata.
