Este de prisos probabil să amintesc aici despre admirația pe care o am față de omul și scriitorul Mircea Cărtărescu. Îi spuneam zilele trecute la Gaudeamus lui Ciprian Măceșaru (sper să nu mă înșele  memoria mea șvaițer) că i-am citit toate cărțile, inclusiv „Postmodernismul românesc” care, fiind lucrarea de doctorat, este inevitabil mai tehnică. Însă chiar și acolo, nu în puține pagini, am găsit ceea ce este de recunoscut în toate cărțile lui: stilul inconfundabil (folosesc sintagma asta prăfuită fiindcă efectiv nu știu cum aș putea să numesc altfel acest „stil” care chiar este inconfundabil).

Am semnalat cu ceva timp în urmă pe acest site faptul că Mircea Cărtărescu a primit în Spania, la Palma de Mallorca, un extraordinar premiu internațional, „Formentor”, fapt care ar trebui să ne umple de mândrie (și nu folosesc cuvinte mari) atât pe toți cei care ne străduim să ținem pasul într-ale literaturii, cât și pe cei care iubesc, într-un fel sau altul, literatura.

Anul acesta i-am simțit lipsa lui Mircea Cărtărescu la Târgul Internațional Gaudeamus. Am aflat, nu din presă, ci din postările Ioanei Nicolaie de pe facebook, că Mircea Cărtărescu urma să primească, la Lubeck de data asta, un al mare premiu internațional, „Thomas Mann”. Prins de aiuritorul program de la târg, în care am fost implicat și personal, mi-am spus că, după ce Gaudeamus își va închide porțile, voi semnala și eu, deși un pic tardiv, evenimentul.

Citesc acum, consternat, pe pagina lui Mircea Cărtărescu (via Ciprian Măceșaru), următorul mesaj:

Inutil să spun că n-a fost niciun jurnalist român la ceremonia de la Lubeck (sau de la Cap de Formentor) și că nu mi s-a solicitat niciun interviu în mediile românești despre cele două premii internaționale primite anul acesta. Nicio instituție politică, culturală, literară etc. n-a găsit cu cale să spună ceva despre mica mea realizare din, nu-i așa, anul centenarului. Nu am eu nevoie de toate astea, dar așa ar fi normal într-o lume civilizată. E motivul pentru care trebuie să consemnez eu însumi, aici, pe Facebook, aceste biete întâmplări. Dacă nu scriu eu, nu scrie nimeni. Vă spun sincer, mi-e tare rușine că trăiesc într-o lume ca a noastră. Și aici nu mai e vina lui Dragnea&Co.”

[image_with_animation image_url=”2874″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2083488281942915&set=pcb.2083488641942879&type=3&theater”]

Ce-ar mai fi de spus? Când am citit aceste rânduri am roșit eu însumi fiindcă am amânat consemnarea evenimentului pe www.omiedesemne.ro, cu toate că nu sunt nici presă, nici instituție politică, literară sau mai știu eu de care alt fel, ci un biet scrib cultural care iubește necondiționat și completamente gratuit literatura. O fac acum, cu penitența de rigoare, fără să-mi arog vreo poziție anume, de substituent pentru cei care, deși ar fi fost treaba lor să facă acest lucru în mod oficial, nu au spus nimic despre premiul pe care Mircea Cărtărescu l-a primit în Germania.

Au fost multe ocazii în care aș fi putut să-i spun câteva cuvinte lui Mircea Cărtărescu despre admirația pe care i-o port. Fiind un tip timid, lipsit de îndrăzneală, nu am făcut-o și nici nu cred că o voi face vreodată. Ceea ce pot face însă fără timiditate este să scriu, așa că o să spun aici ceea ce m-am ferit să-i spun față către față lui Mircea Cărtărescu: „Dragă Mircea, ești un mare scriitor, iar recunoașterea internațională nu face decât să întărească acest lucru. Felicitările mele pentru premiul «Thomas Mann» și pentru modul în care faci cunoscută literatura română în lume. Sper să am cândva ocazia, în viața asta, să beau cu tine acea bere pe care ai invocat-o, cândva, în jurnal, când te adresai cititorilor. Aș vrea să pot avea curajul să-ți cer asta într-o zi, deși știu că așa ceva nu se va întâmpla. Până atunci însă, cărțile tale rămân pentru mine nu doar simple volume pe care le-am citit cândva, ci lumi în care voi descoperi mereu ceva nou când le voi reciti.”

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.