Laura Stănică revine după ceva vreme pe O Mie de Semne, interval în care ne spune că a scris „puțin și foarte prost, nu că acum aș scrie mai mult și mai bine”. Lăsând la o parte exigența asta autodizolvantă, aș zice că poemele Laurei se situează totuși ceva mai sus de pragul „puțin și foarte prost”, în ciuda unor desincronizări precum „am naște stele” sau truisme precum „cine a creat viața a pus și moartea alături”. Una peste alta, aceste două poezii nu sunt deloc „fără nerv” și ar merita o revizie tehnică pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.
Laura ne mai spune așa: „Pe unde am apărut? Pe aici, pe O Mie de Semne, pe Noise Poetry și, prin generozitatea lui Claudiu Komartin, în Poesis Internațional.”
scrisoare în aerul rece de decembrie ciupind pielea când
mai sunt câteva ore și un nou an așteaptă să devină vechi
când parcarea la kaufland la 9 dimineața e plină ochi iar
cărucioarele se transformă în instalații supraponderale de revelion
când dacă ți-e dor de cineva aerul devine mai înțepător
poate de teama golului ce se perpetuează din an în an
când nu poți învinge această aversiune față de risipa de viață
ce pot spune, laura, îmi pare rău, nu pot controla carnea
creșterea și descreșterea cărnii
știu că vrei să te strecori să te refuzi sistemului
dar nu rămâne decât resemnarea
să nu crești! nu crește, laura! m-am rugat în adolescență
mă înspăimântau devenirea dependența de ceilalți
legăturile așteptările
când în căști rulează același playlist cu soap martinez pe repeat
iar în stomac un ghem de mațe ori de păr de pisică
ori o neliniște ca o arsură
neliniștea că ești singur și nu prea
că cineva îți aparține și nu prea
că nici poezia nu e terapia perfectă
crezi că poți avea totul în câteva cuvinte
și totuși nu
că trăiești o realitate cu certificat de garanție nelimitat
și totuși nu
cine suntem noi în bucata asta de lume de credem că merităm
totul, frumusețea, lumina, controlul, iubirea, timpul
visăm o apropiere, cineva să ne ispitească cu
frumusețea unei nebuloase pe care îmbrățișând-o
am naște stele
și apoi dintr-o abia respirată suflare praful dispare
odată cu liniștea și ficatul și splina și limbajul
taci, laura! taci, oricine ai fi,
muțenia e cea mai safe realitate
avem atâtea de nepovestit și recuperat
în tăcere
later edit: de peste o oră noul an miroase a vechi
și sub piele se simte ca-n versul angelei marinescu
Doamne, câtă melancolie; suntem, fără să atingem,
violenți…
fără nerv
se va îngălbeni după ceva timp zice el cu freza în mână
odată scos nervul știți se devitalizează
știu desigur
o femeie fără nervi e mai ușor de suportat
devitalizată dar mult mai tăcută
într-o sublume fără nervi fără colți
o femeie devitalizată gătește același model de omletă
din ouăle aceleiași găini în aceeași ecuație a+b+ab1+ab2=ab4
nimic spectaculos care să provoace calamități meditative nicio rupere de ritm
cel mult o reducere spectaculoasă la ulei aproape expirat
se va îngălbeni în timp
foaia dintele inima pielea
o piele de om ori de drac trag peste mine
peste ziua de azi și peste altele ce-au fost
până nu se mai vede
până nu-mi mai trebuie nimic din ce se vedea
trag peste mine o îmbrățișare cu ai mei
o memorez în toate direcțiile
și pe sărite
copiii visează marea fără pește lăsând tot greul pe seama
celor căliți în neputințe iluzii monotonie și alegeri care nu te duc
mereu undeva
pe seama celor cu dinți puternici care exersează mușcătura
se va îngălbeni și timpul
irelevant
cine a creat viața a pus și moartea alături,
pe el dați vina pentru teamă
teama copilului că rămâne fără mamă
teama mamei de a rămâne fără copil
teama noastră de a rămâne fără
fără nerv
