Nora Iuga s-a născut pe 4 ianuarie 1931. Este poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN Club.
A publicat volume de versuri, printre care: Vina nu e a mea (1968), Captivitatea cercului (1970), Opinii despre durere (1980), Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000), Piața cerului (1986), Dactilografa de noapte (1996, 2010), Spitalul manechinelor (1998, 2010), Autobuzul cu cocoșați (2001, 2010), Petrecere la Montrouge (2012), Cîinele ud e o salcie (2013), ascultă cum plîng parantezele (2016). A publicat, la editura Polirom, romanele Sexagenara și tînărul (2004, 2012), Săpunul lui Leopold Bloom (2007), Hai să furăm pepeni (2009, 2015), Harald și luna verde (2014, 2016) și Lebăda cu două intrări (2016, 2017).
Volumele sale de proză și poezie au fost traduse în mai multe limbi. A tradus peste 30 de titluri din Nietzsche, Strindberg, Celan, Jünger, Günter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Müller etc., dar și cărți pentru copii. În anul 2007 a primit Premiul „Friedrich-Gundolf“, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, Darmstadt. La recomandarea președintelui Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, în anul 2015 este decorată cu ordinul „Crucea de merit“ în grad de cavaler. În anul 2017, președintele României, Klaus Iohannis, i-a conferit Ordinul Național „Pentru Merit“ în grad de Comandor.
Poemele de mai jos sunt preluate din volumul „Fetița strigă-n pahar”, apărut în 2023 la Editura Nemira în colecția Vorpal, care este coordonată de Svetlana Cârstean.
Puteți comanda cartea de aici: https://tinyurl.com/yem7y3sb
rujul acela
beat de fericirea de a trăi
inventând acolade moi rotunjimi de carne
armonioasă muzicală
eu n-am să mai trec prin galeriile alea
amintindu-mi numele
fiecărei dimineți în parte
și teancuri de cămăși netezite
și liniștea suplă a unei perdele lăsate
du-te la mănăstire amintirea mea
prin confesionale fete moderne
își aprind țigara vorbesc cu ușurință
despre o pată vânătă
se iscălesc cu rujul pe statuile sfinților
dar eu pentru ce am trăit
dacă n-am avut niciodată în mână
rujul acela
de ce pe vârfuri
de ce pășești pe vârfuri
prin promisiunile tinereții
doar nu există zid
în spatele ei
totul e clar
toți se servesc încântați
cu pătrățica lor
de hârtie igienică
privește-te de sus
pe tine-n mușuroi
cum îți iei porția
ușor creponată
și uite
nici nu se-observă
și cine bănuiește
c-o fi văzut
oricum a văzut prea mult
și-atunci de ce pe vârfuri
ușile ușile cu frică
să luăm aminte
și unde mai pui
că e roz
și nici nu urzică
Olea era cârnă
jucam șotronul
pe stradela vântului
vizavi de gară
Olea era cârnă
purta fustă scurtă
pe pietrele sparte
umbra ei plângea
eu o consolam
îi ziceam că joi
e-un pepene roșu
cu dinții înfipți
într-o carne dulce
și-n ziua de-apoi
s-a rostogolit prin băltoace
o minge mică
luată la vale de ploi
