Mărturisesc că, sub o formă sau alta, mi-ar fi plăcut să trăiesc în cele trei ipostaze în care Bucureștiul este evocat de Andreea Răsuceanu în romanul „O formă de viață necunoscută” (Humanitas, 2018, în colecția „821.135.1 Scriitori Români Contemporani”, pe care o coordonează).

Probabil că în alte vremuri, în ciuda tuturor neajunsurilor pe care orice perioadă istorică le aduce în viața unui oraș, aș fi ajuns la timp la evenimentul găzduit ieri de Sala de Lectură a Bibliotecii Facultății de Litere.

În Bucureștiul zilelor noastre însă, oricât de devreme ai pleca de acasă ca să ajungi undeva, tot întârzii. Așa se face că am intrat tiptil în sala de la etajul I al Facultății de Litere, care era ticsită de studenți, simțindu-mă de parcă întârzisem la oră și profesoara începuse deja să predea lecția.

Moderatoarea Cristina Bogdan dăduse deja tonul celei de-a V-a ediții a proiectului „Lecturi sonore” (realizat în parteneriat cu asociația culturală Vis-a-Vis și cu Editura Humanitas), așa că nu mi-a rămas decât să-mi pregătesc reportofonul, aparatul de fotografiat și să mă strecor, încercând să mă fac „transparent”, într-una din bănci.

În prim-plan, Eli Bădică

Am fost surprins de liniștea din sală, însă mi-am spus că evenimentul se află abia la început și că e perioada aia de un sfert de oră de încălzire.

La „prezidiu”, alături de Andreea Răsuceanu și de Cristina Bogdan se mai aflau decanul facultății, dl. profesor Emil Ionescu, și actrița Adriana Moca, cea care urma să asigure partea artistică a evenimentului, cu câteva lecturi intercalate între calupuri de conversații pe marginea romanului.

„Mi-am dorit demult să ajung la realizările, la manifestările acestui proiect care se defășoară de ceva vreme, iar eu n-am găsit nici resursele energetice, nici timpul pentru a ajunge aici. Am rămas numai cu curiozitatea și cu dorința să nu mor prea repede și să nu văd, în cele din urmă, măcar una dintre aceste manifestări. Ei uite că Dumnezeu m-a ajutat!” a spus pentru început dl profesor Emil Ionescu, stârnind ilaritatea în sală.

Am fost convins că dl decan, care seamănă frapant cu poetul George Bacovia,  a făcut o introducere de bun augur pentru desfășurarea ulterioară a evenimentului. Nu a fost, din păcate, așa. A fost cam singurul moment cu aer colocvial. În rest, o sală aproape înghețată, neparticipativă și cam indiferentă, a ascultat cam tot ce s-a vorbit timp de aproape o oră și jumătate la „prezidiu”.

Mă așteptam la un dialog viu între studenți și Andreea Răsuceanu, la întrebări provocatoare în sensul bun, care să pună în dificultate autoarea și să determine răspunsuri pe măsură. Știu sigur că Andreea Răsuceanu, care este o scriitoare inteligentă și spontană, ar fi avut ce să spună.

Altminteri, chestionările din sală au avut un aer prea respectuos și previzibil, concentrate parcă în jurul unei convenții prestabilite de genul „să nu deranjăm invitatul”.

Au fost întrebări, așa cum spuneam, prea puțin provocatoare și, mai mult decât atât, am avut mereu senzația că acestea au conținut și răspunsul, în mod voit, pentru a nu pune încurcătură autorul și a strica „atmosfera”.

Or, în mintea mea, o întâlnire cu studenții tocmai asta trebuie să facă sau să fie, o chestie vie, provocatoare, care să suscite comentarii, să ațâțe focul dezbaterii. Altminteri, întâlnirea s-a transformat într-un fel de șezătoare literară cu aer provincial în care toată lumea s-a aflat în consens absolut.

Andreea Răsuceanu

Am remarcat chiar, la sfârșit, că Andreea Răsuceanu, oarecum jenată, nu prea a știut pe cine să recompenseze cu cele trei sau patru exemplare ale romanului, dintre cei care puseseră cele mai bune întrebări. Mi s-a părut că Andreea n-a putut să facă lucrul acesta deoarece întrebările, aproape toate (doar cu o singură excepție) au fost trase la temă.

În altă ordine de idei, aproape toate luările de cuvânt au conținut laude. Cui folosesc acestea, n-am înțeles. Firește, laudele sunt bune, însă când toată lumea laudă la unison, ori autorul e genial și a scris o carte formidabilă, ori lucrurile au fost de așa natură încât, cum spuneam mai devreme, „să nu deranjeze autorul”.

Or, lucrul ăsta dăunează cărții în primul rând, fiindcă romanul Andreei Răsuceanu este provocator și intens în unele zone, însă are și scăderi care ar fi trebuit scoase la suprafață și discutate cu mai mult curaj.

Să ne înțelegem: nu pun la îndoială valoarea cărții. Am citit-o, am și vrut să scriu aici, pe www.omiedesemne.ro, despre ea, însă am amânat acest lucru pe termen nedefinit fiindcă impresia inițială nu este una întru totul favorabilă. Vreau să citesc cartea încă o dată ca să mă conving ori că prima lectură a fost într-o cheie greșită și, în consecință, trebuie să-mi temperez impulsul critic, ori că  nu m-am înșelat și că impresia primă a fost cea corectă.

Până atunci însă rămân cu senzația dulceagă de la această „Lectură sonoră”, salvată pe de o parte de actrița Adriana Moca, lectura ei fiind una „ca la carte”, iar pe de altă parte de Andreea Răsuceanu – așa cum se mai întâmplase și la lansarea de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, când discursul soporific al lui Angelo Mitchievici era să strice totul – care a dat răspunsuri corecte, a vorbit echilibrat și a avut un discurs exact, trădându-și experiența de cercetător sigur pe materia asimilată în timp, cu pasiune și acribie.

Rețin, pentru finalul articolului, câteva cuvinte cu adevărat frumoase ale Andreei: „Pentru mine, sala de lectură de la Litere e cea mai frumoasă bibliotecă din lume, mai frumoasă decât la Sorbona, unde am ajuns acum șase ani, și mai frumoasă decât celebra bibliotecă de la Baikonur, cea cu grădina de sticlă.”

Nu știu dacă este chiar așa, dar am crezut-o pe Andreea pe cuvânt. De ce? Fiindcă m-a lăsat să-mi imaginez asta și, în plus, să cred că, dacă lucrurile ar fi stat altfel, întâlnirea de la Litere ar fi fost una pe măsura frumuseții bibliotecii.   

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment