În volumul Insectele imperiului (câte ceva despre orbirea șamanilor)[1], Alexandru Ovidiu Vintilă excelează, pe alocuri, în arta construirii de imagini care își au sursa fie într-o reprezentare veridică a realității, fie în una simbolică, ce transcende învelișul faptic al celei dintâi.

 De pildă, în unul dintre poeme, prezența morții, ca o fantasmă învăluind lumea subconștientului celui care privește, se face simțită într-un peisaj nocturn, mult prea interiorizat și, de aceea, transfigurat în cheie onirică, desprins parcă dintr-o alegorie fantasmatică. Totul, astfel, se derulează halucinant, mișcat de un flux energetic care alimentează convulsiv și compulsiv fantasmele, obsesiile: ,,în rețeaua de universuri compensatorii a subconștientului/ frumusețea convulsivă a morții îți zâmbește ca/ o femeie goală/ în mareinplatz/ dărâmată pe o masa de fier/ cândva/ într-adevăr/ luna/ și nicio pală de vânt” (Valul vorbirii ca un val de pământ înflorit). Ieșirea din atmosfera încremenită, dez-articulată, mult prea schematizată, presupune gestul banal al deschiderii ferestrei și inspirarea acelei guri de aer care te reconfirmă, te regenerează, te readuce în circuitul semnificațiilor: ,,deschizi fereastra/ măcar să iei o gură de aer/ te presimți în tot ce însemni/ rupi pâinea îți torni un pahar cu vin/ când ziua e mai încăpătoare ca noaptea/ dulapul/ îl deschizi doar atunci/ și dacă trebuie/ tu însuți stai/ închis într-un/ perimetru al tăcerii”.

Incursiunea într-un altfel de orizont oferă privitorului senzația că timpul se dilată, realitatea este constituită din reflexe  ale neliniștii și poate căpăta diverse forme, de la cea a obiectelor la cea a unor gesturi sau impresii răspândite în atmosfera constituită printr-o geometrie a stranietății. Se regăsesc elemente de pastel al neliniștii, în care culorile transmit o răceală sepulcrală. Iar un templu Zen devine spațiul recluziunii, într-un peisaj în care dăinuie sentimentul că ești încarcerat în tăcerea din jur, impersonală, tot mai apăsătoare, pe măsură ce singurătatea amplifică părțile unui inaparent dezechilibru al suprafețelor și al mișcărilor, într-o ambianță desprinsă parcă din universul pictural al lui Chirico: ,,în templul zen dharma/ din oraș/ nu intră/ nimeni/ oblice îți sunt urmele/ prin zăpada imaculată/ o stranietate simplă/ și o senzație de dezechilibru/ o reacție pe care o ai/ în fața morții unei albine/ evident că ne vom strădui să celebrăm zorii/ și verdele întunecat și albastrul norilor/ vom asista/ în realitate/ la schimbarea la față/ a lumii/../ așteptarea/ viziunea/ pulberea și praful/ palmele lipite/ și planul înclinat/ lâna de aur a hainelor lui erasmus/ baruch spinoza” (Turnul de apă).

Imaginarul acestui volum se revendică din acea  phanopoeia ce ,,constă în proiecția de imagini asupra imaginației vizuale”, definită de către Ezra Pound, în articolul său How to Read, ca fiind una dintre cele trei bine-cunoscute direcții de manifestare a imaginarului poetic, alături de  melopoeia, logopoeia. Imaginile par desprinse dintr-un cotidian insolit, privit prin lentila imaginației, ca printr-o oglindă fisurată, dar prin care se surprinde acel dincolo de suprafața unui cenușiu evenimențial. Acel dincolo care vizează, în primul rând, o dimensiune parabolică a delirului provocat de alternanța unor secvențe-frânturi dintr-un carusel butaforic format din chipuri și culori.  Faptele se derulează într-un ritm tensionat, aducând în prim-plan un peisaj de fantasme suprareale străbătute de tensiuni și contraste, desprins parcă din universurile lui Purcărete și Miloš Forman, cel din filmul Zbor deasupra unui cuib de cuci: ,,un înger/ pulsul slăbit al unei păsări oarbe/ un cub negru/ în spatele ușilor închise/ se vorbește deschis/ despre migrația din zonele sărace în / cele bogate/ femeia zidită e o  grandioasă alegorie/ pentru cei refractari la meteoriți/ la făpturile albastre de pe acoperișurile senine ale/ bucureștilor/ iarna spre primăvară/ medeea și povestirile ei din conterbury/ o mie și una de nopți la monaco/ de bucurie și groază se poate muri (de cealaltă parte a naturii lucrurilor).”

Atunci când două adevăruri se ating, sentimentul unei comuniuni ideale între toți oamenii se naște din această atingere epifanică, care reverberează până în acele zone de nepătruns, reactivându-le potențialul semnificant: ,,între două adevăruri/ e un fel de atingere/ liant/ pe deasupra tuturor” (circulația sufletului în natură).

În registrul oniricului thanatic, în cea mai iluzorie dintre morțile posibile, la cumpăna dintre halucinație și trăire convulsivă, trupul mort devine spațiul unei intimități spasmatice, lipsite, însă, de orice tendință de revigorare, de reanimare. Într-o atmosferă în care negativului îi sunt slăbite rădăcinile și îi sunt descoperite punctele nevralgice, simțurile se adaptează și reactivează țesuturile încremenite, mortificate, iar pulsul și sângele, menținându-și activitatea stimulativă, încearcă încă să re-dreneze un teritoriu devitalizat, repunând în funcțiune, în toată această atmosferă a unei morți vii, combustia realului: ,,am visat că sunt viu/ deși eram mort și tot atunci am realizat că/ nicio moarte nu e la fel/ pulsul îți bate ascuțit în gât și în/ tâmple/ în arterele tale sângele/ își derulează cursul anatomic/ un fapt în sine/ când se vor alinia planetele/ vom tăia răul din rădăcină și sigur/ un anumit lucru/ poate/ se va întâmpla” (un fapt în sine)

Bruiajul sinestezic, apatia luminii, obscurizarea vocilor scufundate într-o apă încărcată cu potențial diluvial, toate acestea generează proiecția letargică a unui haos în care procesul de ,,rarefiere” a limbajului devine sinonim cu ,,neantificarea” semnificațiilor tuturor cuvintelor: ,,Prigoriile aproape că ating cerul/ lumină din lumină udă/ ca într-o agonie/ faptele trăite printre cuvinte/ într-o încâlceală de/ litere/ în apă propriile noastre voci se aud/ obscur/ în haosul neclintit care ne rarefiază limbajul/ gândirii” (Limbajul gândirii).

Conștientizarea unei anumite marginalizări nu conține, însă, un sens privativ. Odată ajuns ,,în marginea marginii”, lucrurile, perspectivele, faptele îți sunt înfățișate într-un firesc apolinic, debordează de o anumită imponderabilitate a firescului. Funcționează, în acest caz, o idee a lui Noica, anume că ,,ființa este ca Ideea: revine în propriu fiecărui lucru și este totuși ceva universal.” Reținem de aici că ființa își asumă o prezență omniscientă, nu întotdeauna angrenată în prim-planul fapticului, ci, mai degrabă, una atentă la surprinderea și cuprinderea acelor ,,epifanii ale realului”, despre care vorbea și Mușina: ,,știi că există o cultură a locuitului/ la margine/ în marginea marginii/ și abia atunci/ te cuprinde (tăcerea și o rupi)/ o complicată reacție/ ai amuțit și degetele răsfirate în continuarea/ mâinilor nu te mai ascultă/ aidoma cifrei șapte/ e o liniște a fructelor specifică lor/ o seninătate a cerului de deasupra/ limpede/ e frig/ te  muți dintr-un loc în altul/ și îți închipui/ spălându-te pe mâini/ că poți/ sta/ mult timp/ departe” (Următoarele lucruri valahe).

Faptul în sine al gândului la moarte ,,și după ce am început/ să mă gândesc la moarte/ în sens substanțial” duce la descoperirea unei conștiințe nu neapărat a crizei de timp, cât a timpului în criză, unde existența devine, tot mai mult, un bâlci al vanităților deșarte. Existența este  percepută prin lentila cerebrală a unei neliniști care înconjoară întreg realul epurat de orice filon iluzoriu și, astfel, apărut în adevărata sa lumină, adică, după cum ar spune Blaga, ,,ruina unui basm”: ,,după un război devastator al insectelor/ fără să plouă/ nici nu mai contează că e dimineața devreme/ și e toamnă spre iarnă/ și cerul închis îți evocă un tip specific/ de realism/ o schematică/ a crizei/ omului/ ocupat/ oricum/ degeaba/ noțiunile noastre” (Aproape nimic de pierdut).

Realitatea, în acest volum, gravitează în jurul condiției individului marcat de o singurătate alienantă, moment în care acesta devine un veritabil străin camusian, care surprinde cu o luciditate ceea ce se petrece în jurul său. Totodată, această realitate conține o dimensiune borgesiană a unor reprezentări simbolice, chiar alegorice, care pun în mișcare sau, dimpotrivă, încremenesc lumea.


[1] Alexandru Ovidiu Vintilă, Insectele imperiului (câte ceva despre orbirea șamanilor), Editura Charmides, Bistrița, 2021.

Patreon - O mie de semne
Avatar photo
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.