Preferă acest pseudo-pseudonim Elle N. și îmi spune, parafrazându-mă, că întrucât „publicarea unui poem nu este o urgență”, a ținut în sertar poemele de mai jos, însă acum a simțit că trebuie să le scoată la iveală.
„Ar trebui, firește, să mă prezint. Să spun un nume, să spun studiile, probabil, pasiunile, și realizările mele profesionale. Însă consider că nimic din toate acestea nu contează. Poezia, din punctul meu de vedere, nu poate fi reprezentată de un nume, și nu mai îmi aparține din momentul conceperii ei. Cu toate acestea, mă semnez Elle N.” mi-a mai spus, printre altele, în loc de orice prezentare sau biografie.
Prefer să merg și eu pe mâna acestui semi-anonimat și nu mai insist, lăsând, așa cum se tot spune, să vorbească poezia asta frumoasă & puternică.
POEME PENTRU MAMA (PT 2017)
M.01
Valuri tot mai puternice o fac să se cutremure
când râde, peruca i se zbârlește și alunecă,
pare un liliac brăzdând noaptea.
sânul cangrenat se cutremură zguduit de pungile pulmonare
umflate cu aer și noi continuăm să ne batem joc
de ingineri, de conțopiste, de italienii libidinoși.
Mama o face pe nebuna, știe că ăsta e rolul ei
știe că pentru a primi mâncare de la Caritas iarăși va juca teatru
intră fragilă acolo, leșinată aproape și iese
cu patru pungi mari: paste, biscuiți, lapte, compot, ton
o văd cărând leșinată, cu ultimele răsuflări le aruncă în pragul ușii
și pe jumătate moartă încă râde de ies și cuiele din pereți
varul se dezlipește, tavanul e contorsionat ca o riglă elastică
noaptea se lasă lin, la ferestre pâlpâie neoane
musulmanele își pun copiii la culcare.
Mama încă mai râde.
Mama hohotește.
Scuipă, durerea se cațără până în intestine.
Vomită și râde.
M.02
Mama e manechinul din colțul patului
Cu gura pungă învinețită de atâtea afine
Cu nările dilatate de animal hăituit
Cu Ochii ei de sticlă două mărgele care
Străbat ping-pong cei 25 de metri pătrați
Străbat singurătatea și se afundă în canale
Cu capacul aburit ca de fierturi în loc de cap
Eu îmi surfilez inima în batista umedă
Zic: las-o încă o zi și nu voi mai
țipa la ea când depășește cozile de la magazine
și toți ne înjură în draci iar mie îmi crapă obrazul
trânti ușa când deasupra piersicilor ei stricate
roiesc insecte zănatice iar mie mi se face silă
mai las-o și de acum înghit 10 calmante când hainele sunt răsfirate
ca la muzeu, și ea privește indolentă spectacolul zâmbește
și știe că o să țip. Nu îi este frică de asta. O să țip, zic. Nu și nu
rană peste rană, iertarea e peticire nesfârșită și ea
mă iartă mereu de aceea tace
tăcerea asta e bumerangul care mă lovește în piept și
mai las-o, zic. Nu mai citesc Dante în loc de povestea ei
cu tanti Margareta ținută de Ion care are casă, scofeturi, copii etc etc
mai las-o, că mâine sunt fetiță cuminte. Gătesc tiramisu și zic: da, mama,
nu te mai las singură, uite, mă mărit cu un băiat cumsecade, vei avea nepoți șugubeți
mai las-o, mâine fac rugăciuni și plătesc pomelnice, slujbe,
port batic, fuste lungi, bluze negre de cașmir
mai las-o și nu o sa mai țip când ea mă pune să gătesc
și din mâinile mele cad pahare ca după cutremur, sângele pe podea
șterg sângele de pe podea cu mopul
peruca mamei s-a desprins de chelie cu un centimetru
oricum toți știu
moartea nu e un magazin de pompe funebre, coșciuge, coronițe
moartea
e mama care vomită de trei zile în baie și nu poate
greața îi pompează în creier, ochii încercuiți de nori
pubisul clocotind, arsuri în piept, smocuri de păr ies din gură ca la
pisici, vocea clopotelor în bordel. Oasele din piele ca deșeurile
pe suprafața apei. Insecticidul ăla din celule ca să nu se mai depună ouă
să nu mai crească. Durerea devine amară și sila cea de la sfârșitul zilei
se lasă ca apusul incinerându-i trupul
Atât îți zic, mai las-o și
nu voi mai
nu mai.
M.03
În orice limbă aș striga-o, ea începe cu M.
Майка
Moeder
Mare
Mati
Moeder
Мати
Mãe
Mère
Madre
Însă eu prefer româna. Pentru că „ma”
Care în franceză înseamnă „a mea”
E dublat de încă un „ma”
Ceea ce înseamnă că mama e a mea de două ori
și când îi șoptesc numele în rugăciuni e a mea de sute de ori
în orice limbă aș striga-o, ea răspunde
și îmi spune să am grijă
să nu răcesc
să nu stau în curent
să nu vorbesc cu oameni răi
să nu ies pe întuneric
să plâng mai puțin.
E întotdeauna M sunetul ambulanței
Care visează câinii înainte să mă muște și
Îmi linge rănile înainte să sângerez.
E întotdeauna M sunetul disperării
când îi simt mâinile reci, tot mai reci
și pieptul hohotind, cu tubul în loc de inimă.
Toate încep cu M și medicii zic că atunci când se termină
Începe tot cu M
Eu le zic că sunt proști, nu știu nimic
„A mea” Ma Ma
E infinită
Nu știu nimic ei, continui să le zic printre înjurături.
Ațipind într-o cădere
Amorțită cu nodul în gât
La vederea coloanei curbate
M e acum o bucată de plastilină
Înrădăcinată în pat ca un copac fără scoarță.
Și când se privește în oglindă
Ochii îi ning și pe gene se depun țurțuri
M e acum o ființă hiperboreană strălucind
În întuneric.
Albă și rece
Infinită.
Nu știu nimic ei, continui să le zic printre sughițuri.
M.04
Acesta nu este un poem
E șina ruginită a trenului
e vecinul de pe banca alăturată
e o mamă care își plimbă copilul în parc e
bătaia inimii tale singura pe care
nu o poți ascunde, orice ai face.
tu nu ești un poem, mamă,
ești un debarcader trist, vezi tu
te aștept cu mâinile întinse în ploaie
cu acele ceasului înfipte în inimă iar tu
ajungi după veacuri și îmi arăți cum să
fac o oală de ciorbă, să împletesc o gălușcă
ani în șir am tot așteptat, mamă, iar când ai venit
ai zis în timp ce îmi coseai un palton
eu te-am crescut cu acul toată viața mea
acum scriu acest poem care nu e cu nimic mai important
decât ciorba pe care o gătești.
