Mi se întâmplă rar să primesc la „Poșta redacției” un grupaj de poeme și să mă hotărăsc să-l public după ce am citit doar câteva versuri. Așa s-a întâmplat și acum, când am văzut ce mi-a trimis (deocamdată) anonimul PT Roman. N-am ezitat nicio secundă când mi-am spus: „Da, trebuie să public urgent poeziile astea!”.
Poate că unii nu veți fi de acord cu metoda asta, însă trebuie să vă mărturisesc că nu o dată am mers pe mâna intuiției. Și, fără să mă laud, nu prea am dat greș. Adevărul este că simți uneori din prima că ai de-a face cu poezie bună. E ceva, un lucru pe care îl transmite instant, o emoție inconfundabilă, un traseu emoțional pe care ești direcționat aproape fără să vrei, de parcă o mână misterioasă și nevăzută îți face în cap volute hipnotice irezistibile. Și „adormi” imediat, legănat de barca acestor poeme.
PT Roman mi-a scris că „aș fi decis împotriva anonimatului. totuși la momentul de față încerc marea cu piciorul, ca să zic așa”. Ei bine, sub protecția anonimatului sau nu, eu cred că ce veți citi mai jos este poezie de calitate, așa că o să tac și o să vă las să parcurgeți textele, indiferent dacă veți fi de acord sau nu cu verdictul meu. Pe urmă, dacă aveți chef, putem discuta.
*
despre acestea vorbeam
mereu târziu și dezaxat
cefele fetelor cu acnee și
căpățâni tresărind ușor
de la vibrațiile trans-urbane
azi și mâine fiecare își mângâie spatele
înfundă gura cu prosoape
îneacă necazul tulburărilor
somatopsihice
iar pe urmă toate orificiile grosolane
(pieliță sângerie și pereți dilatați)
*
amândoi eram fără cute
lipiți de orice suprafață poleită
urmărind lăzi întregi de sticlărie
tăind spuma oceanelor
filmat în 35
cu lipsa asta acută de
naivitate incubată asemenea
ouălor spălăcite din supermarket,
ai crezut
un zampano artificial ce lansează
o artilerie de băieți frumoși și blonzi
spre o lună neuniformă
plastografiată cu mii de amprente
acolo Bess e naufragiată și sonarul
e asmuțit /se redau scorurile de Nino Rota
auzim numai freamătul
inimii-mobile
derapate
scufundată în rășină
îmi zic că aici a fost adusă gelsomina
la mal.
*
și îți simțeai ceafa rece,
proptind-o de balustrada unei
hale industriale tocite de fiecare
zgomot și rafală inaudibilă –
că sunt canistre roase de rugină,
cu tetanos gestant &
căpușe ciclop ce saltă în zig-zag
asta nu e nicio consolare, zici,
pentru miile de mame acre și tați sugari
(au pășit & trudit & expirat)
numai am expirat,
ca să inspiri aici ar însemna
să guști și sângele și sarea și praful lăsat în urmă,
până când nu îmi voi mai putea deschide plămânii.
vom înghiți hăul ăsta, lăsa să torn în tine
ca un ou de betonul călduț
tapițat cu scalpul lucrătorilor de utilaje grele.
cu măsele pluricromate și barbital inundându-i orificiile pestilențiale.
toate oțelurile fierul încins și plasticul prost fabricat se lovesc între ele –
un clinchet strâmb metalic care îți dă senzația că asta chiar înseamnă ceva.
că toată sudoarea asta va fi numai parte din golul acesta,
același ce-ți lasă ceafa și brațele reci și grele.
*
e plăcut acolo în hammersmith
nimeni nu poartă haine albe iar ceaiul sudează viscerele dezlipite
de prea multe atingeri calde, prea multe bule cu oxygen în circuitul sangvin și mâlos
în lumea a doua nu se moare de diaree, numai de la înălbitor –
fetele cu buze crater, sunt callipso și charon, fiecare are o monedă aniversară și speră să
valoreze mai mult decât un pachet de carpați muced
(ai plămânii șvaițer ești pe lista de donatori –
ți-aș lua eu plămânul, această dună mică de cuarț îmbrățișată de o mamă prematură)
– și luat fiecare trup și învelit în cearceafuri dereticate
*
forțează
să-ți decopertezi mameloanele stafidite
uită-te, ai îmbătrânit mult. ai picioare sfârtecate de pliuri epidermice
& acum ți-e rușine
să traversezi malul someșului cu aceste copite despielițate.
nu mai există bărbați sculptați din nuc cărora să le placă așa,
cu extremități lăcuite și o teamă patologică de femei prea tinere.
dar ai vrea să fie
să-ți tragă blana vărgată prin asfaltul încins
turnat peste noapte
că ești o femeie gimnozofistă al unui secol ratat –
o ariergardă de generații căzute
la datorie
așa s-a vrut – să fii atât de tristă
cu ochii globulari ce fac șpagate
peste căpățânile de cârpă udă umplute cu nisip,
purtate de tine, mama ta, bunica ta,
o grămăjoară de piei bătătorite,
și tu cu isteria colcăind între craci
ca o mamă centipedă pe cale să năpârlească.
zbieri la casierițele cu bretonul sudat de frunte și
amprente de un bleu sf pe gene îndoite
cu o precizie de mecanist
*
ai gura seacă modelată în lut cu scuipat
la zara nu mai au pe stoc mărimea ta,
trotuarele împărțite echilateral
aceasta nu este una din crizele tale, zici,
îmbuibată cu clorat de potasiu și fosfor
cu dungi violete pe un trup incinerat
de la ațipit pe jumătatea rea a saltelei.
