La prima apariție pe www.omiedesemne.ro a semnat cu pseudonimul Elle N., precizând că „poezia, din punctul meu de vedere, nu poate fi reprezentată de un nume, și nu mai îmi aparține din momentul conceperii ei”. Acum semnează Dana Nicolaescu (sau Elle Nicolaescu) și ne trimite din Anglia un grupaj de texte cuplat la realitățile zilei. Ne grăbim să le publicăm și îi întoarcem, totodată, urările de bine.
Detalii
„Mă simt atat de izolat incât percep și spațiul dintre mine și costumul meu”
Fernando Pessoa
Mărturisesc, Lulu, carantina asta nu m-a schimbat
Sunt tot șoricelul încăperilor obscure și îmbâcsite
Doar că un pic mai atentă la detalii
În CV-ul meu scrie: ‘am abilitatea de a observa cu ușurință
Lucrurile fragile, peticirea hainelor descusute’
Uzura, mâinile uscate curățând un cartof încolțit
imperfecțiunile ce se sincronizează
ridurile întrerupte ale feței
ca pe un caiet dictando
vâscozitatea după decojirea portocalei
picătura de sânge proaspătă de pe cearșaf
menstruația – atât de firească
strică ordinea cotidiană a lucrurilor
neverosimil de impecabile.
Dimineața, în fața oglinzii, descopăr că
sufăr de o anomalie a limbii
‘limbă geografică’ zice google, o cartografiere atipică.
Papilele gustative formează oceane si teritorii
ce se întind și se retrag ca valurile pe nisip.
În 30 de metri pătrați orice spasm are ecou
gestul compulsiv de a dezlipi pielea din jurul unghiilor
până în jurul lor se formează cruste
colecția de pastile aliniată soldățește
în căptușeala buzunarului dau de un xanax
– pesemne un rest al ultimei depresii din toamnă –
băile fierbinți, pata de rugină de pe cadă
apa nivelată atât cât să îmi atingă sânii într-un gest erotic
respirația bărbatului în urechea-mi dreaptă,
fiecare zi în care el își trosnește degetele
inventarul săruturilor pe umărul stâng
repetate, multiplicate la nesfârșit,
banalitățile care țâșnesc printre crăpături
toate aceste detalii și multe altele, Lulu,
cine va alcătui poezie din toate mărunțișurile
ce ne ocupă o mare parte din viață?
Mărturisesc, Lulu, carantina asta nu m-a schimbat prea mult,
sunt doar puțin mai atentă la detalii.
Ecolalie
poeme dedicate lui Matei Vişniec
mi-a luat atât de mult sa învăț
lucruri simple
să respir
să mănânc
Să încep frazele cu majuscule
să închei frazele cu punct.
numai pentru a reveni asupra lor
cu o stânjenitoare ecolalie
cu ciudă
ciudă
ciudă
‘Asta e o….’, asta e o…’
Bunica mea care suferă de Alzheimer
niciodată nu recunoaște
o floare
un nume
o față umană.
Uneori învăț de la ea
cum să mănânc
să respir
să îmi încep argumentele
în linie inversă.
Știi tu,
mi-a luat atât de mult să învăț
lucruri simple.
Te repeți, te repeți, tot zici.
Știu
chiar și când spun cele mai simple lucruri
simt nevoia să explic
de parcă toți oamenii ar fi idioți
și cu cât sunt mai stânjenită
cu atât mai mult explic.
Doar atunci când ți-am zis ‘te iubesc’
nu am mai găsit vreo justificare
privirea ta rămase răstignită de cearșaf
înfofolită în căldura patului
căutând ceva
de parcă acolo ar fi fost răspunsul.
Peste ani, tot așa sălbăticită
luam lecții de la bunica
făceam eforturi teribile să îmi amintesc
ultimele și primele 5 minute
totul era ca un sfârșit ce se începea
la nesfârșit
Am învățat că zborul nu e numai în aer
feerie și basme cu zmei vânjoși
Zborul meu e prin pământ și în pământ
laolaltă cu cârtiţele
laolaltă cu osemintele
cele mai delicate.
Când întrebi unde crește durerea, zic:
oasele mele sunt grele, înfipte în carne
putredă
Cu toate astea, mă înalț în sens invers
Ai zice că e o prăbușire
dar eu cred că și prăbușirea e un fel de zbor.
Dragul meu,
mi-a luat așa de mult să vorbesc
în cuvinte simple
și simultan, să respir
fără sa gândesc ‘acum respir’
să merg în zigzag fără să mă ciocnesc de oameni
să recunosc
o floare
un nume
o față umană
mai ales fața asta care mă/se privește în oglindă
speriată, confuză, strigă
‘asta e o…’ , ‘asta e o…’
……………………………………………………………………………………………………………..
„Viaț—-A” nu se pronunță până la capăt
spațiul pe care îmi grefez tăcerea
tot atât de nepotrivit
într-un laborator sinistru, oameni mascați
creează primul reactor de poezie
despărțirea aceea – urma să îți zic peste mulți ani
a fost tot un fel de Chernobyl la care am privit ore în șir fără
să pricep
de ce a explodat
de ce a explodat
de ce a
frumosul, insurmontabilul reactor de poezie
a explodat?
