Ies pentru a doua oară, dacă nu mă înșel, din paradigma poemului singular al zilei de miercuri. O fac pentru o scriitoare specială, Olga Ștefan, pe care parcă o știu deja de o viață, deși ea este, o tempora, cu mult mai tânără decât mine. Diferențele astea, pe care le iau în seamă doar statisticienii și campionii biografiilor, nu m-au împiedicat să o admir pe Olga încă de pe vremea când era o foarte promițătoare liceană. Așa cum am anticipat la vremea respectivă, a devenit o poetă cu un cuvânt greu de spus în peisajul eclectic al literaturii române contemporane.
Olga Ştefan (n. 1988, Hunedoara) a absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. În 2019 a obținut titlul de doctor în Științele filologiei, elaborând, sub îndrumarea profesorului dr. Corin Braga, lucrarea Imagini vii, corpuri artificiale. Conceptul de simulacru și ipostaze ale copiei fără referent.
Debutul său asumat în poezie este volumul Toate ceasurile (editura Vinea, 2006, distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat, la un deceniu distanță, de Saturn, zeul (Editura Charmides, 2016) și Charles Dickens (Editura frACTalia, 2017, nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei).
Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (Editura Vakxikon, 2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.
Olga Ștefan a publicat recent, la Editura Paralela 45, volumul de poezie „Civilizații”, despre care Teodora Coman afirmă pe coperta a IV-a că are în cuprins „o poezie caleidoscopică și stroboscopică în aceeași măsură, cu un real dislocat și recompus în formule percutante, memorabile”.
Lui M., lui A., lui. C. și lui R.
sunt doar poezie, fibră optică și furie. rația de portocale. „realizarea-n viață” ca pachet salvat la vamă.
zece ouă, un litru de lapte. lenjerie și cataloage din care mi-am jupuit notele la purtare:
fie prima voce înscrisă pe lista ficțiunii
o voce care
s-a obișnuit cu înalta tensiune. o limbă despicată știe ce spune.
vorbește fluent whiskey, kent, contrabandă & transgresiune;
fie mâna întinsă printre gratii.
(curajul te duce până la gardul din sârmă ghimpată al patriei,
dar, spre dezamăgirea ta, de gardul din sârmă ghimpată al patriei
nu atârnă niciun cadavru. )
să te-ndrăgostești cum îți propui
să mergi într-o țară pentru care ți-ai primit viza, apoi promisiunile, biletele de
avion, interesul lui
și invitația
au expirat.
știu piesa, amplific volumul în cap.
știi și tu pârghiile.
cum te obligă să te scalzi în variantele tot mai învolburate ale aceleiași ape, să
treci peste granițe ca peste băltoace.
duci cu tine mirosul unei camere încălzite cu lemn de fag.
așteptând răspunsul la afecțiune în regim post-meritocrat,
mi-am depus candidatura : bibliografii în crusta unui orgasm.
(…)
dar după euforia din redacție, a urmat mărturisirea despre scârba pe care ți-o provoacă normalitatea noastră și un toast: să mă îndrăgostesc, să-mi treci ca un glonte pe lângă ureche, asta a fost.
cariera mea scurtă, de suflet al petrecerilor, am început-o prost, la sud de cimitirul central. o rochie neagră, modestă, au purtat și celelalte două fete din inventar, cot la cot, am pus masa, am strâns-o.
abia după asta conștientizezi ce se-ntâmplă:
prima dată vine bravada, abia apoi melancolia. ochiul fidel care privește până departe
orele lungi de după miezul-de-noapte, conversațiile de calitate fuzionând în conversații de calitatea unui prezervativ spart.
(la trezire trag după mine și evanescențele: o bătaie în ușa băii în care plângeam pentru că mi se părea că situația o cere, deși începusem deja să îngheț acest cont și să nu mai dau pe alții
nici-doi-bani, nici o plăcere)/ numai că
metamorfoza durează sute de ani.
prima dată e acalmia, Sinatra, abia apoi sinceritatea, războiul, adevărul care te face
praf.
prietena pregătită să-ți șteargă lacrimile
și să te țină de păr
îți culege mațele de pe asfalt.
„ De când m-ai părăsit mă fac tot mai frumoasă”, zice ea, dar nu e așa.
pune în ecuație timpul, pasărea zidită între colivie și pat,
sensul secundar al limbii, sexul și consoanele lui
africate.
du-mă în locul unde doare: ca ceara mă smulge de pe corpul acestui oraș
care abia așteaptă să-ți facă dreptate,
problema e că te-am pus sub semnul întrebării încă de când mi-ai spus
așa sunteți toate
și că ai spus-o destul de des.
niciodată nu urăști la aceeași intensitate,
pe celelalte le-am urât din mers;
am colindat în lung și-n lat, ca să te las
să crezi că România e o țară de uși închise peste noapte.
…și restul furiilor n-au expus decât un fel de fluiditate…
în lupta cu trauma,
ca să mă observ în context, acopăr oglinda.
primesc musafiri și ultimul maslu.
am încercat să-ți fiu prietenă, apoi mi-am dat seama că nu mai aveam nimic în comun și
toate contactele de pe lista neagră s-au șters.
cu ambiția că pot să demontez
versul ninei cassian,
să găsesc un sens existențial
în frumusețea revoluțiilor care încep
cu propriul cap ras, mi-am trimis din când în când depeșe, citații și trofee uscate, ca să mă obișnuiesc:
am ajuns genul ăla de om, genul ăla „jeg”, un studiu de caz,
„portretul tiranului”, una cu literatura noastră îmbrăcată de la ajutoare.
mișcările ei de revoluție în jurul geniului sunt singurele mele
mișcări revoluționare;
totuși, n-am avut de-a face cu aceste pete de sânge:
istoria m-a pus pe un cal din carpeta cu răpirea din serai,
m-am purtat mereu ca o prințesă uzurpată, făcând caz de ce-mi ofereai,
dar când a trebuit să citesc prima dată
lăpușneanul, nu mi-a fost clar cine e răufăcătorul și cine
băiatul bun.
iar racla sfântului care tresare mi s-a părut un fel de aprobare. mizez pe ambiguitate.
că e de bun augur să-ți dorești
locul din capul mesei îmbelșugate la care
prietenul tău cel mai bun îți
scoate, ca din întâmplare, rochia-limba-și-inima
cu un cuțit
de la armata salvării.
Despre eșecurile relaționării (2)
privește pe fereastră,
construiește
o relație cu peisajul.
ridică un bloc din tetris, un bloc de nervi,
ridică mâna ca să răspunzi: aceeași mână o s-o
ridici ca să lovești. și tot pe aceeași, ca să te aperi.
urmărește din stație până acasă
un bărbat despre care bănuiești că ți-ar putea fi tată.
caută sensul numelui pe care-l porți strâns ca pe-un garou.
taie-i calea și spune-i.
dă-le de mâncare (din nou)
bârfelor, ușilor trântite, liftului și lamentărilor lui.
descoperă poemul-gargui
în marmură și limba specială pe care
începi s-o uiți (ca unul care te descoperă în realitatea virtuală,
te umple de like-uri o vreme, apoi dispare.
unde-s cuțitele de la beregată, pumnii
relațiilor cu
subiecte neexprimate?
…în orașul mare și tont, m-am orientat după portretul robot al
unui prieten care nu m-a brutalizat încă
și fotocopiez moartea cuiva apropiat, de câte ori e nevoie
să chiulesc de la muncă…)
singurătatea e femela nesterilizată care, în ciuda anestezicului,
a fugit de pe masa de operație și
s-a întors la tine, îți naște pe prag
șapte pui.
între boarfe
și lucrușoare care se sparg, nu
supraviețuiesc mutărilor lui,
mutărilor tale
pe tabla de șah
a proastelor
intuiții imobiliare.
afacerea asta sinistră e ca cealaltă afacere sinistră, despre care citeam
înainte să decid că nu pot să te am, deci nici n-o să te aștept:
scoțându-l din mare după câteva zile,
martorii au totuși instinctul să asculte inima înecatului,
așa că i-o smulg de-a dreptul din piept
și o ascultă.
